vineri

Nu există altă iubire adevărată decât cea pe care o ai în sine.
Nu există altă putere adevărată decât cea pe care o ai în sine.
Nu există altă linişte adevărată decât cea pe care o ai în sine.
Nu există altă stabilitate adevărată decât cea pe care o ai în sine.
Nu există altă bogăţie adevărată decât cea pe care o ai în sine.

sâmbătă

Merg cu pasi mici

Vorbeste-mi despre orice, nu stiu de unde sa incep, dar cu siguranta pot sa ma strecor in idee. Sorb cuvintele din miscarea buzelor tale; centrul barbiei tale e abisul capriciilor mele. Ma bucur. Simplu. Sincer. Sensibil. Imi placi cand tu vrei sa fiu eu, asa aeriana si cu gandul in lumina ochilor tai. Ce liniste ma infioara cand innozi firul povestii, dar chiar si atunci, in cautarea atingerii tale trezitoare, pe sira spinarii urca lent franturi de ecou. D-aia nu pot sa te ascult cand taci, caci si atunci aud cum canti.

Ma voi trezi intr-o zi, spre dimineata, cu fata-n cearceaf, adormita pe spate cu ochii la bucata de cer care se strecoara prin geam. Soarele, la fel de falnic, ma gadila sub sprancene. Lumina trece sub pleoape si ma ridica din pat ca pe o pana. Fulguiesc pasi marunti catre fantana cu roua. Imi clatesc ochii cu batai de palme, bifocale. Treaza. Atentie la usa, dar am uitat-o deschisa. De fapt, am lasat-o intentionat deschisa, caci te asteptam. Tot d-aia m-am trezit si astazi. Pentru ca te astept. Dar poate e momentul sa ies din casa. Tiptil. Oricum nu ma aude nimeni. Dar daca ma vede cineva? Nu-i el. Of, uite... am iesit in talpile goale condusa de dorinta de a simti iarba uda. Si e nisipoasa. Cam ca in mare, doar ca nu-i asa de ud. Vorbesc cu pisici. Miauna. Miaun. Merg. Uit unde ajung si uite-ma ajunsa unde trebuia. Dar unde-s? Nicaieri fara el. Departe. Acolo undele fac valuri. Iar spre mare. Uite flori ! Parca-s alge tinere si miros a flori. Lalele. La ele. La nesfarsit. Caut picaturi de ploaie. Nu le vreau, dar le am daca le vreau. Dansez printre ele, doar cu ea. Si pasiunea mea? Libertatea. Dar ea are cheia. Sau o avea. Sunet triangulat. Iar a inceput sa cante. Unde-i? Unde n-ai lasat-o, doar nu credeam ca tu credeai, ca ea se astepta, sa nu fii tu. Depinde de obicei de obiceiuri. Naravul schimba parul in cascade launtrice. Zgomotoase. Ce deosebire intre picaturi, valuri si ape cazatoare. Erau stele? El printre ele. Surda. Liniste. Continuitate. Las. Am ajuns cand nu trebuia si imi trebuia doar o secunda sa astept in plus. Cine a pus timpul in spatiul gol? Tot eu. Iar nu-i ea. Canta? Il aud. Il vad. Il simt.

joi

Exercitiu de sinceritate

 ne ridicam la loc, din zi in zi. Nu ne indreptam, de multe 
ori, spre nicaieri si nici nu ne mai temem ca nu avem vreo directie.
Doar atunci cand ne amintim, ne coplesesc toate, doar in scurtele
momente in care stam doar cu noi.

Si acele momente sunt rare fiindca ni se face frica de linistea din jur
si de ceea ce am putea auzi in sfarsit: cele mai sincere ganduri ale
noastre si cele mai mari temeri.

Ne inchidem in incaperi pe care le decoram cu lucruri in care ne regasim
numai pe jumatate: dupa moda vremii si nu dupa pofta inimii. Si nu ne
mai intelegem si nici nu ne mai cunoastem cu adevarat.

Ne privim de la distanta sau de la apropiere nu cu inima, ci cu ochii
unei minti in care si-au facut loc prejudecati sau obiceiuri rele. Ma
tem zilele acestea de departari, de decizii pe care le iau dintr-o
oboseala a incercarilor repetate. Nu vreau sa mai repar nimic si nu mai
vreau sa-mi pese.


Si ma tem de aceasta oboseala care ne face de multe ori sa ne curbam
sira spinarii ascunsi sub patura si sa iesim de acolo doar cand e prea
tarziu, cand trecut-au deja doua razboaie mondiale si cand din strada
Mantuleasa n-a mai ramas nimic.

luni

Nimic nu-i apropie mai repede pe oameni decât o caldă înţelegere, acea atmosferă de calmă participare, capabilă să domolească temeri şi să înlăture neliniştile, să elimine orice stavilă, acea atmosferă pe înţelesul spiritelor delicate sau vulgare, instruite sau modeste deopotrivă. Simplitatea uneşte bunătatea cu frumuseţea şi are o înfăţişare străină de lucrurile de prisos. Este modul de apropiere cel mai simplu cu putinţă şi, totuşi, aşa de rar. Cu alte cuvinte, se impune să te distanţezi de ţinuta “cultivată” şi să devii simplu.
Ne este greu să credem că cele mai dificile şi complicate lucruri ale existenţei noastre încep, parcă, de la nevoia de a fi noi înşine. “Simplu” şi “firesc” s-au pierdut ori s-au rărit de-a binelea.
Frumosul, conceptul – cândva rege al întregului sistem  de categorii estetice – este azi ocolit, dispreţuit şi degradat prin asocierea sa cu vorbe goale sau chiar cu obositul termen “kitsch”.
Arta, ca şi viaţa în general, nu este numai reflectare, ci şi construcţie în sfera unor valori perene şi autonome ale cărei coordonate civilizatorii rămân Adevărul, Binele, Frumosul. Prin aceşti termeni, arta nu numai că selectează, dar şi propune, nu numai că se adecvează realităţii, dar şi o corectează conform unui etalon ideal, extras prin forţa ei creatoare abstracţiunii filosofice, spre a dobândi concreteţea  obiectivizării materiale, intuitive a operei de artă.
Frumosul de esenţă este, prin definiţie, modest şi neostentativ, calm şi discret. El nu trage de mânecă, ci se lasă descoperit. De aceea, el se adresează exclusiv unor priviri şi unor urechi ce au învăţat să-l vadă şi să-l audă. Totuşi, simplitatea – ce ar trebui să fie naturală – are adesea nevoie de studiu.
Seninătatea simplităţii este rezistenţa la frustrare, capacitatea de asumare a vieţii în integriatea ei, cu nefericirea şi neîmplinirile inerente, dar mai ales cu partea ei anostă, cu balastul “stupidităţii”, “banalităţii”, “platitudinii”.
atea autentică este o delicată mutaţie sufletească declanşată de  pilda luminii înalte a seninului, care îl face pe acesta să dăinuiască şi să iradieze nu doar ca un răspuns la provocarea vremii, ci şi ca răspundere pentru deschiderea încrezătoare a cerului propriei vieţi.

joi

Mi-am promis multe la inceput de an si mi-am promis multe acum un an, acum doi ani. pe urma m-am indepartat, incet-incet, de tot ce mi-am promis ca o sa fac pentru mine. nu stiu cum sa fiu altfel desi poate ma apropii de cine imi doresc sa fiu fara sa-mi dau seama. prin aceste investitii zilnice pe care continui sa am convingerea ca nu le fac in zadar. si-mbratisez un soi de singuratate de care am ajuns sa fiu dependenta fiindca altfel nu stiu sa fiu organizata. 

si-am ajuns sa vad uneori prin oameni si sa le refuz prezenta fiindca nu mai vad nimic acolo si fiindca atunci cand vine vorba de relationare, am ajuns sa cred ca nu mai pot invata nimic si ca nimeni nu imi poate oferi vreun raspuns. si in acest egoism completat de oboseala am ales sa fiu doar eu cu mine pana cand voi ajunge acolo unde imi doresc. 

anul asta trebuie sa mi-l ofer mie fiindca am oferit prea mult, mult prea mult in ultimii doi ani si nu mie. nu ma pricep la oameni, mi se pare ca mereu e ceva bun in toti oamenii si ma entuziasmez peste masura. dar m-am inselat de atat de multe ori incat am sfarsit prin a deveni un om cinic. si sper ca neincrederea asta nu o sa dureze, ca gustul amar o sa dispara si ca e doar o perioada.

dar imi doresc sa nu dispara de tot, sa ramana pentru toata viata aceasta rezerva, sa se mentina pentru totdeauna aceasta mica distanta pe care s-o mentin la inceputul oricarei noi relatii fiindca altfel stiu ca voi sfarsi epuizata emotional si convinsa ca iau constant aceleasi decizii gresite.

am obosit sa mai cred in oameni si asta e o concluzie amara, dar adevarata. si m-am dezamagit si pe mine de mult prea multe ori fiindca n-ai cum sa crezi ca tu esti sanatos la cap si nevinovat in astfel de intamplari. vina se imparte de cele mai multe ori si-am obosit si nu mai vreau sa ofer peste masura, peste acea masura care ma face sa imi consum energia in prea multe directii. 

mai multa intelepciune, mai multa liniste. tare-as vrea sa fiu luata de mana si condusa in directia buna. dar, cum bine a concluzionat cineva astazi, in multe privinte in vietile noastre, suntem singuri, suntem incredibil de singuri.

marți

Omul cât trăieşte, învaţă... numai dacă vrea. Şi dacă înţelege, de unul singur şi nesilit de dascălii generaţiei sale, că nimic nu te înalţă mai tare ca om decât cunoştinţele pe care doreşti să le acumulezi pentru că îţi doreşti asta cu adevărat. Am învăţat că o piesă de teatru îţi poate răsuci inima de o mie de ori într-o oră şi jumătate. Am învăţat că o carte îţi poate schimba perspectiva asupra vieţii, dar zece cărţi îţi pot aduce o convingere pentru toată viaţa şi mai puternică decât o stâncă. Am învăţat că trebuie să ţii la principiile tale atunci când ai argumente puternice şi să nu te ruşinezi niciodată de ceea ce crezi sau ceea ce eşti. Am învăţat că trebuie să crezi în tine, să crezi că poţi face întotdeauna mai mult. Şi-am mai descoperit că muzica clasică ar trebui să îi atingă la fel de mult pe toţi oamenii şi că nu e greşit să spui că numai cel care nu vrea să asculte cu adevărat nu va iubi ceea ce va fi întotdeauna mai presus decât orice altceva, tocmai prin faptul că ceea ce există astăzi există datorită acestor compoziţii esenţiale.

Mai ştiu şi că te poţi înşela întotdeauna. Că e mai bine să te fereşti de gânduri, decât de lucruri sau oameni. Că nu trebuie să te opreşti niciodată din a trăi, dar că ai întotdeauna libertatea de a alege o nouă viaţă.

Sunt atât de multe de învăţat încât, atunci când ţi se pare că ţi-ai irosit tinereţea (deşi eşti încă tânăr), nu poţi decât să te bucuri că mai ai, totuşi, o viaţă înainte pentru a te bucura de tot ceea ce se află înaintea ta.

Mai există şi certitudinea pe care nici o mie de cărţi nu au cum să o schimbe, de data aceasta venită din experienţă, că viaţa este o linie dreaptă dacă tu nu faci nimic pentru a-i schimba cursul şi că, atâta vreme cât tu nu vei schimba ceva, nimic în jurul tău nu se va schimba. Şi mai ştiu că dacă ai de ales între zece decizii, niciuna dintre acestea nu te va duce în acelaşi loc. Nu există destin, ci doar mii şi mii de drumuri pe care putem alege să mergem şi pe care le putem schimba atunci când ajungem într-o intersecţie. Iar aceste intersecţii sunt nenumărate. Fiecare nouă dimineaţă e o intersecţie.

Omu Gnom - Metehne

duminică

Viaţa asta nu e un joc de zaruri şi nu e, nici pe departe, vreo loterie. Nu extragi un loz norocos şi, gata, eşti asigurat pe viaţă. E hazard, pe de-o parte, şi e responsabilitatea individului, pe de alta. Cu hazardul trebuie să te-mpaci, dar pe individul care îşi pune responsabilitatea în cârca haosului trebuie să-l scuturi bine.
Suntem responsabili pentru cea mai mare parte din viaţa noastră din acest moment. Nu spun că nu există lucruri de care încă nu ne-am dat seama, că unele împrejurări nu par să aibă sens, dar am stabilit că lăsăm deoparte hazardul şi că privim doar la lucrurile de care ne facem responsabili şi de care nu mai ştim cum să fugim mai uşor.
Parcă e un joc viaţa asta, dar nu e. Ne comportăm, de prea multe ori, ca şi cum nici n-am fi aici. De parcă noi, privilegiaţi, am trăi pe o altă planetă, îndepărtată. E ca şi cum ai crede că tu n-ai umbră, că acţiunile tale nu dor, că vorbele tale nu ustură. Dar eşti şi tu aici, pe planeta asta, iar noi suntem suficient de aproape unii de alţii încât să ne rănim reciproc şi iresponsabil.
Războaiele nu sunt hazard, sunt planuri. Conflictele de zi cu zi nu sunt întâmplări, sunt alegeri. Luăm decizii pe care nu ni le asumăm, rostim cuvinte pe care nu le simţim. Nu ni le spunem nouă întâi, ca să le înţelegem efectul. Nu mai avem nici încredere că putem schimba ceva. Ne predăm în faţa lumii, această entitate abstractă pe care mai avem puţin şi-o transformăm poate într-o femeie de cinci metri, din aur, cu săgeţi şi un glob pământesc în mâna dreaptă.
Lume multa
Obicei rău pe care l-am luat de când ne ştim. Înainte erau zeii de vină, acum e lumea. “Lumea e rea”, iar nouă ne convine. Şi viaţa e grea, aşa că ne mulţumim să ştim asta. Da, uneori e greu. Uneori e atât de greu că nu mai poţi face un pas. Şi uneori chiar nu e vina ta, ci a hazardului. Şi totuşi, dacă se desprinde o cărămidă dintr-o clădire, nu e hazard, ci greşeala omului. Nu a Sistemului (un alt personaj căruia doar barba-i mai lipseşte), ci a unui individ în carne şi oase. Un om, ca şi tine.
Nu spun că depinde totul de noi, ci doar că foarte multe ne stau în putere, iar noi uităm. Parcă cerem prea des şi oferim prea puţin. Parcă nu depunem niciun efort şi vrem soarele şi luna. Şi, pe urmă, trec zilele, trec lunile, trec anii, iar noi privim la o viaţă pe care nici n-am trăit-o. Sau, în orice caz, nu aşa cum ne-am fi dorit. Cine să fie de vină pentru asta? Viaţa, Lumea sau Sistemul?
De regretul ăsta să ne propunem să fugim: că a existat un tren, iar noi l-am pierdut. Sunt mai multe, vă spun eu. Şi vin în aceeaşi gară atâta vreme cât noi suntem pregătiţi să călătorim spre o destinaţie necunoscută.

joi

Nu ne mai spunem nimic, deşi uneori avem conversaţii infinite. Ne povestim vieţile, fără să spunem ce ne doare. “Doar n-o să îi arăt celuilalt că am răni, că sufletul e ciuntit pe ici, pe colo, dar că sunt totuşi om şi am o inimă care n-a uitat să iubească”. Scoatem din CV-ul pe care nu ni-l cere nimeni cele mai bune colecţii de cărţi, de muzică, de experienţe şi de vorbe de duh. Punem înţelepciunea în ramă şi o aşezăm frumuşel pe masă, vârând-o sub nasul celui din faţa noastră. Perfecţiune întruchipată ne suntem, în acele momente, perfecţiune pe care o vedem şi o cerem şi de la celălalt. Strălucim şi chiar o credem. Fiindcă ne arătăm doar împrejurările despre care am învăţat atâta vreme să vorbim, mai ales la orele de franceză, unde cel mai important era că “Biblioteca e la dreapta” şi că “Pe masă e o carte. Cartea e a lui Phil”.
Derulăm astfel o poveste nescrisă, ironizaţi, la rândul nostru, de toţi cei care şi-au rostit amorul în corespondenţe fără sfârşit. E drept că, dacă nu aveai atâta noroc, iubirea se consuma uneori prin scris, aşa cum s-a întâmplat între Kafka şi Milena, traducătoarea lui, dar de cele mai multe ori toate scrisorile erau combustibil pentru o pasiune care ştia să ardă ani de-a rândul cu aceeaşi intensitate.
Ne consumăm astăzi poveştile înainte de a începe, prin texte scurte, prin cuvinte care înseamnă orice în afară de ceea ce ar trebui să reflecte realitatea, prin prescurtări şi gesturi scurte pe care le faci la restaurant când ceri nota. Nici măcar atunci nu ştim să vorbim, în ultima clipă. Atunci ni se face parcă frică cel mai mult şi reacţionăm, de cele mai multe ori, în două feluri: fie ajungem să rostim cuvinte pe care să le regretăm, fie ne închidem în noi şi începem să ne rostim, zi şi noapte, ceea ce ar fi trebuit să spunem şi n-am spus. Fugim de comunicarea deschisă şi sinceră ca de foc. Ar însemna să ne asumăm toată fiinţa, să ne arătăm lumii cum suntem. Uităm că suntem toţi o singură poveste, identică. Fără să fi avut aceleaşi experienţe, avem aceleaşi trăiri. Nu suntem biblioteci, nu suntem diplome şi nici citate din marii înţelepţi. Suntem simţire, suntem sentimente pe care le ascundem, suntem instincte de care fugim. Suntem oameni şi parcă uităm. Nu suntem cea mai bună variantă a noastră, dar cum să o descoperim dacă ne-o ascundem chiar nouă?
Poate că acest exerciţiu pe care mi-l promit şi mie ne va ajuta să îndrăznim să comunicăm onest: mai întâi cu noi, apoi cu ceilalţi. Să ne întrebăm ce vrem de la noi şi să dăm un răspuns corect. Să ne scriem nouă prima scrisoare de amor. Una lungă în care să ne vorbim despre răni, despre iubirile prezente şi trecute. Nimic despre ultimele filme văzute, nimic despre cărţi. Să dăm un pic la o parte suprafaţa argintată şi să vedem ce rămâne. Să ne promitem că ne mai scriem şi cu altă ocazie şi că, atunci când vom fi exersat destul sinceritatea faţă de noi, o vom face cunoscută şi lumii. Cu riscul de a fi răniţi cu prima ocazie, dar şi cu şansa de a descoperi un om care să recunoască în noi o fiinţă, nu un vis.

duminică

Nimic mai naucitor decat oamenii care nu vad decat partile rele si care nu mai pot sa le vada, deloc, pe cele bune, fiindca obisnuinta de a spera se toceste si aspectele pozitive ale unei situatii dispar odata cu acest obicei urat, tare urat, de a critica la infinit totul...

nimic mai nociv decat oamenii toxici care au mereu noroi pe incaltaminte, metaforic vorbind, si care intra cu noroiul acela si in viata ta, fara sa se sfiasca si fara sa regrete vreodata ca tie poate o sa iti ia luni sau ani sa faci curatenie...

nimic mai naucitor si dureros decat situatiile in care cerem fara sa mai stim ca nu avem dreptul sa cerem ce nu ni se cuvine si ca iubire cu forta nu se poate si nimic mai nociv decat resentimentele prelungite la infinit.

nimic mai trist decat prefacatoria, nimic mai naucitor decat prieteniile din complezenta fara sa-ti traiesti viata cu adevarat langa oamenii care te pot transforma continuu intr-un om din ce in ce mai bun.

nimic mai nociv decat sa uiti sa fii recunoscator, sa uiti sa zambesti, sa spui "multumesc" si "iarta-ma", nimic mai grav decat sa nu-ti recunosti greselile.

nimic mai naucitor decat sa vrei sa dai vina pe altii pentru cum arata propria viata si nimic mai trist decat usurinta cu care ne luam dupa aparente...

nimic mai nociv decat sa nu te mai poti bucura cu intreg sufletul de oameni, de muzica, de iubire, de mancare, de lucrurile marunte din fiecare zi. 

nimic mai naucitor sa avem atat de mult si sa credem ca avem atat de putin. 

nimic mai nociv daca vreodata uit toate aceste lucruri asa ca mi le repet la infinit.

luni

Nimic nu pare mult cand esti indragostit. Cand esti cu adevarat indragostit. 
Suntem astfel inzestrati cu putere, determinare, hotarare. Nimic nu pare prea mult cand suntem indragostiti, cu adevarat indragostiti. Prindem parca puteri nebanuite si gasim in noi rezerve nesfarsite de energie, dar si de iubire.

Oferim tot, riscam tot. Punem un pariu cu noi insine si speram ca o sa-l castigam. Punem pariu si credem ca o sa ne fie bine. Si ca celalalt nu o sa ne raneasca. Ne asumam un risc, aproape pe negandite. Aratati-mi mie un om care isi mai pastreaza in intregime capul limpede atunci cand se indragosteste. Sau atunci cand simte ca o sa-i fie bine. Cand vrea, cand spera. Cand se bucura ca inca simte si ca are cui sa ofere si mai multa iubire.

Pe urma insa, apar fricile. Fricile nemarturisite, fricile pe care nu ni le spunem, in spatele inimilor deschise. Apar si pariul se pierde, legatura se rupe, totul se risipeste. Cumparam din nou un bilet fiindca pare, nu-i asa, de prea multe ori, un joc la loterie. "Cum ti-o fi norocul". Sau cum ti-e scris. Sau cum si cand. Cineva a spus odata ca, dupa orice situatie pe care incearca sa si-o explice, se intreaba ce ar fi putut daxe sau spune pentru a scoate din celalalt ce e mai bun. Mie mi se pare o responsabilitate prea mare pe care ulterior sa o iei cu tine. Eu cred ca trebuie sa oferim, mai intai, ce e mai bun din noi. Si ce e rau sa lasam deoparte. Sa nu alegem binele nostru in detrimentul altor persoane. Sa gasim acel echilibru care sa ne ajute sa evoluam fara urme care nu se mai pot sterge, fara crapaturi si zgarieturi care inca sa se vada peste ani. Si sa gasim echilibrul asta in noi, fara sa facem reprosuri, fara sa ranim, fara sa oferim ce e mai rau, ce nu face parte din noi decat in masura in care nu vrem sa le indreptam.

Momentele grele de trecut sunt cele pe care nu le intelegem. Dar chiar si acolo, daca suntem sinceri cu noi, ne vom recunoaste o parte din vina. Si e bine sa incercam sa descifram cat la suta e vina noastra, cat trebuie sa ne asumam, cat am gresit. Fara sa ne gandim, mai apoi, ca mai putem rasuci trecutul in vreun fel. Ce putem face, in schimb, este sa fim mai corecti in viitor, fata de noi, fata de celalalt. Mai onesti, mai atenti la cat cerem fara sa oferim.  La motivele care ne fac sa cerem.

Alteori, lucrurile se intampla intr-un fel anume, independent de noi. Si acelea sunt momentele in care, dincolo de vina, dincolo de asumarea responsabilitatii, dincolo de intrebari la care nu gasim raspuns (nu poti sti ce e in mintea unui om cu exceptia cazului in care tu esti omul acela), exista o situatie care, credem sau nu, avea un parcurs al ei, unul pe care noi nu-l prevazusem, dar care exista deja.

Exploziile, artificiile, emotiile ar trebui impartasite in egala masura. Ar trebui inmultite atunci cand exista de ambele parti. Si totul ar trebui sa fie rau, rau curgator.
N-am stiut multa vreme daca exista sau nu un timp al tuturor lucrurilor, insa pe urma unele intamplari te iau prin suprindere si nu-ti mai lasa loc decat pentru zambete. Crestem. Si cred ca toate experientele sunt menite sa ne faca sa intelegem mai multe despre noi chiar daca, in multe momente, mai ales in mijlocul lucrurilor, nu intelegem nimic. Dar crestem. Si pe masura ce ne descoperim reusim sa vedem mult mai bine, sa oferim mult mai mult si sa existam, cumva, dincolo de noi. 

Nu stiu cat de ancorati sunteti voi in prezent. La mine e un fel de unica existenta. Trecutul are un rol al lui, bine definit, inteles si oarecum sigilat, iar pe eticheta am scris "Fara regrete". Viitorul e schitat in linii mari si spre el privesc intotdeauna cu entuziasm, stiind ca ascunde lucruri si intamplari extraordinare. I-am lipit si lui o eticheta. "Cu incredere".


Prezentul e un timp al meu in care am invatat sa fiu fericita si, cred, sa ofer mai mult decat cer. Sa descopar ce e mai important in viata si sa stiu ca exista un echilibru in toate. Si mai cred ca atragem ce simtim, ce gandim, ce visam, fara sa mai fim egoisti in legatura cu dorintele noastre. Privesc in urma doar ca sa ma minunez. The more I look back, the more I see miracles a devenit ceva care a capatat inteles. Fiindca prezentul s-a conturat zi de zi, prin cei care au stiut sa-mi faca viata mai frumoasa, iar eu (sper), lor. 


Nu cred ca exista directii clare. Cred ca exista o sinceritate a prezentului, a noastra fata de noi, a noastra fata de ceilalti, una atat de importanta incat ne defineste intreaga viata. Si sinceritatea asta ma face sa stiu exact cine sunt fara sa-mi mai pun la indoiala reactiile, deciziile sau alegerile.


Si e bine sa fii tu. E bine sa stii cine esti si ce vrei. Si e bine sa zambesti. Cat mai mult. Cineva spunea ca asta-i cel mai simplu mod de a-ti schimba infatisarea. Mie mi se pare ca e cel mai simplu mod de a-ti schimba inima. 


Sa zambesti sincer stiind ca un lucru e cert: crestem. 

joi

Nu mai vreau sa fac astfel de concesii sau, pe cat posibil, sa le reduc numarul. sa nu mai am parte de mici lovituri doar fiindca, uneori, ne aflam in situatii in care suntem atat de diferiti si refuzam sa ne acceptam diferentele. n-ar trebui sa ne pese, ar trebui sa fim intelegatori. insa uneori pana si privirile dor, dor a ingustimea mintii, a neintelegere, a refuz de a privi dincolo de propria persoana. si alteori sunt priviri care vad prin tine, dincolo de tine si cred ca au inteles totul si ca eticheta pe care au lipit-o de tine va ramane aceeasi pana la sfarsitul vietii.

n-as suporta sa nu ma schimb. sa mai treaca inca un an si eu sa fiu aceeasi. cu acelasi numar de carti citite. cu nimic nou in viata mea. cu niciun loc nou in care sa merg. cu nicio noua descoperire despre mine. fara oameni noi. fara lectii nou invatate. fara sa stiu ca am mai crescut, ca am mai multa incredere in ce pot face si ca am facut mai mult. iar asta e contrariul a ceea ce am fost candva, nu stiu cum lasam zilele sa treaca pe langa mine.

simt ca iubesc enorm acum si poate ca nu e zi sa nu ma simt indragostita. si, daca pot, de ce sa nu ocolesc o situatie care nu va face decat sa ma raneasca? de ce sa stai in calea adversitatilor atunci cand te poti feri? nu asta te face mai puternic, nu sa sorbi otrava pe care altii nu se vor sfii sa ti-o toarne in pahare.

si ii iubesc pe ei, pe oamenii care mi-au aratat ca se poate sa nu dezamagesti si sper ca nici eu nu o sa-i dezamagesc vreodata, o sa am grija.

nu mi-as fi imaginat niciodata ca poti sa te schimbi atat de mult si ca iubirea se poate simti si asa, ca poti sa devii atat de familiar cu niste oameni incat sa simti ca ei fac practic parte din familie, sa iti incante diminetile si sa aveti sute si sute de amintiri impreuna.

e frumoasa viata asta si e bogata prin oamenii bogati sufleteste, nu altfel. nu mai vreau rani si nu mai vreau dezamagiri. si stiu ca vor mai veni, eu stiu ca iert acum mai usor, repede, ma iert pe mine, imi fac noi promisiuni. doar ca nimeni nu vrea sa fie ranit, iar eu ma simt uneori teribil de obosita pentru a trece din nou printr-un astfel de proces de curatare si curatire.

luni

Ce înseamnă de fapt conștientizarea inutilității și singurătății umane? Ce implică  apropierea de prăpastie? Privești în oglindă un chip complet străin, un nume fad și impersonal, un cuvânt rostit la întâmplare, aceeași întâmplare , același joc de carti vechi și solitar. Țigara devine prea ușoară iar senzațiile sunt anulate: oricât înfigi unghiile în carne, sângele se încăpățânează să apară.
Am avut un vis: să pictez cu sânge de om conștient de propria-i inutilitate. M-am ales pe mine.
M-am convins. Certitudinea e mai dureroasă decât  antonimul ei. Certitudinea ucide. Lucrurile se isprăvesc în inutilitatea lor. Timpul curge în inexistența sa. Convențiile dor  mai tare decât unghiile pe care ți le  înfigi în mâna dreaptă. Ți-ai sădit mici gropi în antebraț și lacrimile se încăpățânează să curgă.
Nevroza își bate joc de mine.
Ce înseamnă să știi că ești singur? Ce înseamnă faptul că nu există plăcere , nici măcar în durerea pe care uneori o cauți pragmatic? Ce înseamnă să nu îți mai pese de frică? Să o simți,  da, dar să îi arunci o privire indiferentă?
Să vorbim despre existență?  Bine: două  degete de la mâna stângă țin țigara, aceleași două degete ale căror unghii se înfig cu poftă în carnea tânără a antebrațului. Ideea de a nu crede în nimic, nici măcar în durere. De fapt, ideea de a crede în moarte. Deziluzia simetriei – cea mai amăgitoare. Deziluzia simetriei,mmm, da.
Dar despre simetria singurătății? Am crezut întotdeauna în transparența misterului, în certitudinea că ceea ce ești te definește: nici scrum de țigară călcat în picioare, nici statuie murdară de rahat de porumbel, nici apa rece în creștetul capului , nici virgula ce urmează punctului, certitudinea că ești nimic.
Această certitudine ar trebui gestionată doar de oameni atotputernici, ar trebui sa se reveleze doar oamenilor  fără părinți inconștienți, fără demiurgi bezmetici și drogați de Mlaștina în care se zbat, doar oamenilor care cunosc volumul lichidelor și respectul de sine, oamenilor care nu își cârpesc aripile cu salivă de porc, oamenilor care nu își potrivesc țigara în colțul stâng al gurii inutile, nu ar trebui să se reveleze oamenilor care își ascund propria vomă sub cărțile despre interpretarea viselor.
Libertatea nu e pentru cei ce cunosc ecuația Mlaștinii, libertatea nu e niciodată pentru paria ce sălășluiește în  scrumul de țigară. Libertatea nu e pentru cei ce știu ce se află  la etaj. Libertatea e un gol imens pentru cei ce realizează iluzia ei.
Fericirea? Ah, da , fericirea e  o sprânceană ridicată în sus a confirmare. Ah, da, e ca și cum vidanjezi un wc doar la suprafață, e ca o țigară pe care o lași sa se stingă singură în mâna ta. Fericirea e un dans solitar, un dans pe care îl  ghicești aproape mereu când ești în leagănul de deasupra prăpastiei.
Fericirea e conștientizarea faptului că nemurirea e doar până acolo. Până la moarte.  Aștept împăcarea. Aștept.

Între timp poate Nimicul  îmi permite să râd isteric la gândul aflării lui.

joi

Timpul mă separă în ultimul timp între plăcerile extatice din brațele lui și paradoxul timpului melancolic, acolo unde orice paradox ține de enigmă, de întrebare, împotriva răspunsului, oricare ar fi acela. Un paradox împotriva cauzei, acest întreg travaliu al melancoliei , interminabila perspectivă sub umbra căreia mă cutremur în plăcerea fină  de a lăsa viața să curgă. Fără dozări manipulante, fără încercări bezmetice de a demonstra ce nu se poate explica.
Mă conduc eu însămi ad absurdum , cu speranța cea bună că există calea mea și că mai departe de aceasta nu există decât paradoxul sfârșitului. Ceea ce ochii minții refuză să vadă este simpla evidență că drumul nu se schimbă niciodată ci doar percepția mea asupra lui.
644364_10151490795895359_1343333552_n
În spatele incapacității de a fi singur, dincolo de confuzia dintre absență și dispariție, se profilează din ce în ce mai adânc acele  obiecte ale resentimentului, oameni primitivi ai sufletului meu care, paradoxal, sunt  de neînlocuit, în aceeași măsură în care caut obsedant să mă exorcizez de ei.
În lumina vie a ultimelor evenimente, viața, in genere,  nu conține decât adevăruri provizorii, definitiv provizorii. Realitățile sunt asemenea și de aici timpul nu se mai înfățișează niciodată ca atare.
Eul meu, dragul de el, pornește de acum să-și hrănească propriul vis, cel de a pune toate ceasornicele la aceeași oră, de a împăca Eu cu mine însumi.
Acea speranță bună, visul cel fără de  somn, finalul luptelor, începutul păcii, reunirea celor vii și morți din mine, trecut și prezent, înauntru și afară, prea mult și prea puțin, masculin și feminin, suflet și corp.
Am pornit.

sâmbătă

Inner peace is relative

Acel semnal de trezire în mijlocul nopții ce se numește Pace. Am privit în jur, ți-am cuprins somnul cu ochi leneși și am lăsat tăcerea să se multiplice până azi. Acea luptă cu tot ceea ce te împresura e anulată,   , nu pentrucă nu ești capabil ci pentru că nu mai  dorești. O alegere nici bună , nici rea , îți spui.
Privesc gutiera de pe noptieră, acel obiect ce mă obligă să-mi spun că liberbatatea îmi e limitată : pentru că fără de ea mi-aș sparge din nou dinții  în noaptea bezmetică,
Privesc printre cearcănele printre care îmi beau apa vie și îmi spun obsedant că nimeni nu știe ce înseamnă  diseară.  Pentru că viitorul se proiectează doar pentru cei care aleg să trăiască. Ca atunci când somnul te cuprinde și nu există împotrivire,  nu există decât mica moarte în care ne înfășurăm până la următoarea realitate.
A doua zi. Ca și când în ziua aceasta ne vom lua în brațe și totul va fi auzit, Mâine e întotdeauna liber până devine azi.
S-a sfârșit cu enormele povești interminabile în care trecutul nu pare decât a vocifera întocmai celor ascunși în timp, pierduți în galopul iluziilor.
Nu se mai aud acele voci triste ce afirmau fără încetare lucruri care încercau să-mi supună universul într-o tăcere înghețată. Cu siguranță că nu a fost nimeni aici care să-mi confirme  la modul absolut că astăzi se transformă în mâine și că mâine mă voi deconstrui mai bine fără de ochii închiși în care se naște acea tăcere . De parcă universul meu nu poate fi zguduit decât de unul cel puțin paralel cu al meu. Ca și când cineva lăsa constant în cercul  nostru aceeași cenușă picurată din ochi de cu seară. Ca și posibilitate imediată ne-am dorit amândoi să existe tăcerea și odată cu aceasta, cercul nostru fierbinte să ardă la modul nostru binar. Acea tăcere continuă în care nimeni să nu mai ajungă să mai atingă pe nimeni. De ce totul e atât de personal mă întrebai serile trecute. Nu m-am priceput a îți spune decât că atunci când trebuie să ne exprimăm cu aceleași cuvinte, nimic nu mai există din acel ”personal” ce subjugă. E ca și când știi că atunci când crezi că ți-ai hotărât transformarea din zeu în acel simplu muritor fără aripi , descoperi mai târziu că nu există o transformare perfectă. Există o sămânță din rolurile noastre, fie sociale fie cele pe care le interiorizăm din simpla nevoie de a respira și mâine.
Am aflat că mai e cale în acel ”mai departe” al meu, ca o linie a orizontului la fel de personală precum chilia norilor în care mă strângi în brațe.
1385783_533064373438593_82713880_n
Nu e nicidecum un început fără de priveghi, m-am trezit de sute de ori în fața acelorași oameni ce se ascund în spatele unor adevăruri care însă nu au reușit niciodată să transforme nu-ul meu în da-ul altora. Acest nu de care nu mă dezbar, nu are nimic de-a face cu forma sa negativă sau doar cu aceasta, ci cu refuzul absolut de a mă lăsa terorizată de normalitatea celorlalți.
Aceleași vise nocturne amuzant de infantile în care oamenii sunt presărați cu sare și apoi mâncați. Oricine s-ar putea grăbi în a trage concluzii că vise ca acestea ascund tendințe canibalice însă încorporarea la care visez eu are de-a face mai degrabă cu întoarcerea în lichidul amniotic primordial, the return to the womb. Idei delirante legate în mod natural cu acel Thanatos aiuritor de fascinant.
Să ne oprim. Cuvintele mele ajung aici doar la un sunet moderat, cu un acompaniament aproximativ artificial.
Lumea nu e făcută să o observi doar prin frământările celorlalți, să o digeri pe alocuri,  nu am fost niciodată suficient de lămurită de ce o anume categorie de oameni insistă a încorpora aproape schizofren  până și cuvintele acestea sterpe. Au fost ale mele. Acum să facă fiecare ce-a vrea cu ele, fecundă mi-e doar trăirea, actul de sublimare și zâmbetul înțelegător: timpul ca și adevărul sunt secundare existenței mele.

duminică


” After being-doing and being done to. But first, being” -  D.W. Winnicott ” Creativitatea și originea ei”.
În oglindă suntem aceiași Narcisi triști tânjind după universul fără de timp , oglinda de care se leagă o idee fixă : nu a existat nici un obiect înaintea mea.  Și ce dacă suntem și dumnezei peste universul nostru, Suntem atâtea roluri precum o ceapă tânără cu foițe fragede și usturătoare. Printre rândurile de cuvinte pierdute s-a aprins lumina însă. Da, sigur că multe lucruri sunt neclare în continuare însă neclar nu înseamnă nimic, neclar nu va fi niciodată egal cu negru, gol, vid. Mi-am umplut nimicul , îmi spun și mă surprind vanitoasă-n oglindă. Știu că oglinda nu o să fie niciodată un Cine așa cum acel Ce din fiecare este deloc întâmplător.
Se numește fericire atâta timp cât fiecare își perpetuează universul. A fi nu definește pe nimeni în totalitate. Și uneori mă întreb de ce mă întorc la vechile dileme între a fi și a avea, de ce poposesc în alegeri de obiect infantile și încotro mă îndrept. De ce mă neliniștesc de fiecare dată când nu mai înțeleg ce este fundamental, partea sau întregul. Idei fixe și obsedante din detaliul preludiului cu oglinda.
Poate cu , până la urmă, cu toții am pornit  din Marea Mamă fără de organizare împliniți de legile universurilor fiecăruia din noi.
1376544_247505855403494_604981720_n
Acea cale de mijloc după care tânjesc e unul dintre lucrurile pe care nu mi le permit deocamdată. Pentru că există ritmuri muzicale ce mă scot din determinismul ce mă zbate simpla existență. Mă trezesc la viață în modul meu bipolar cu căștile în urechi, la ceartă cu Supraeul. Vechiul dialog pe cale de a fi anihilat întocmai unui balon ce se dezumflă într-un timp destul de bine determinat.
Să nu mai judecăm până și cuvintele. Nu știm să ierarhizăm cuvintele, deși viața ne obligă să o facem.

joi

Mai departe de departe.

Printre clopotele de aur se așează cele ce stau mai departe de monstruoasele tăceri ale oamenilor din zidul chinezesc. Apropos de ”mai departe” , nu mă doare mai departe de propria-mi moleculă, pentru că în afară de mine mai am încredere în cineva , mai departe de mine, în afara mea în același timp încât îmi e înăuntru. Inconștientul se strigă pe sine.
Mi-e dor să mă văd râzând sub aceiași pași albaștri unde se întorc aceleași păreri de rău, aceleași nepăsări, aceiași oameni ce aleg să dea cu lingura-n masă în timp ce universul se fragmentează pe alocuri înspre uitare.
Cine mă ascultă când Nimeni nu tace?
Nu există nici un sunet intermitent ai laurilor culeși la apus de soare. NU, laurii sunt mai departe smulși de pe frunți imaginare, imaginare precum toate acele tăceri zăvorâte în bocancul bolnav de coxartroză.
8948_002_fig_006-538x358
Un prieten mi-a spus că nu există lumină decât în instalația pomilor de Crăciun, ca și când doar în copilărie mai găsim acea lumină gratuită și liberă. E o instalație veselă ce mă privește și îmi spune că dincolo de transformarea mea din sirenă în om și din om în moleculă, virus, mai există o apărare: Aceea că a trăi mă lovește în încă. În acel încă ce mă face să sper că nu e nici un animal sălbatic în pădurea în care am ales să poposesc de dragul unor rândunici lovite în fracul lor elegant.
Dubios de tare îmi apare linia cea roșie care nu se oprește decât în momentul în care lumea se separă în Doi. Sunt doi deja ce înseamnă Unul.
Nu, nu , nu există un semn de egalitate. Egalitatea înfrânge suprem.
Ar trebui să mulțumesc cuiva că mă învață să ascult, asta mă face să vorbesc mai bine.

marți

You belong to yourself


La înălțimea torței
În hăul timpului:
Învață să asculți
Cu gura. 
Paul Celan
Sau despre acel  moment de copleșire în care realizezi că majoritatea vieții o trăim cu ochii total închiși. Atâta caznă pentru starea de conștiență, ca și când atunci am putea vreodată să fim stăpâni pe toate alegerile și deciziile de viață. Suntem niște ființe atât de interesante, de asemenea  total inconștiente. Ciudat este cât de tare este criticat inconștientul de fiecare om în parte, acel loc unde se întâmplă toate, unde timpul e anulat și dihotomia se confundă. Acolo unde orice formă de deconstrucție este în același timp construcția în sine, inconștientul acela de care poți să spui că știe și nu știe în același timp tot.
Blamatul inconștient care în fapt ne conduce spre aceleași acțiuni colective ori personale.
Nu-l poți atinge niciodată cu adevărat, nu-l poți cunoaște, nici învăța, totul vine printr-o sublimare a verbelor a simți , a trăi, a accepta și a înțelege.
Paharul de vin pe care l-am băut împreunăși ochii tăi triști și bătuți de vântul tomnatic.., patima din ritmul sacadat al respirației, mirosul de pământ tânăr și a frunze plânse, între toate acestea te-am văzut așa cum te-a adus toamna noastră acasă:
Te-ai închis în cameră cu tine și de aici nu există decât scăparea unui infern dezlănțuit peste ceilalți, acei ceilalți care contează atât de puțin în măsura în care mult înseamnă niciodată tot.
Recrudescența unor memorii deloc întâmplătoare. Pulsații ale unui suflet prins în miezul întrebărilor halucinante.
Între bucățile din pădurea în care se afla Cristalul nu mai cădea nici măcar o boare de vânt. Un statism al ființei adus până la paroxism, o forțare haotică de unde nimeni nu iese decât înfrânt de propriile zbateri.  Pentru că sufletele urșilor albi se întorceau pentru ultima oară pe drumurile de unde sunetele se încununau fără de știre.
Cine vibrează mai sus decât lumina?  Sinele meu ce merge acum la pas domol și care știe de acum încolo că fără  răbdare ori  cu, finalitatea îmi va fi aceeași.
Nu se încheie păci acolo unde războaiele au fost imaginare și nici nu mă întorc din drum decât poate pentru a aduce trecutul în transferul continuu al prezentului . Poate că e necesară răbdarea, însă nu aceasta te va face vreodată să trăiești cu tine fără de zbatere.
1209410_515636905181023_1593037706_n
Paradoxal, pentru a ajunge la destinație nu este necesar drumul călcat de sute de picioare înaintea ta. Destinația e unică, la fel de individuală precum pulsiunile întregii ființe ce se zbate. Mai departe de zbatere, anulând chiar și destinația, drumul este ceea ce te va face să exclami că trăiești.
Și ce dacă plouă, și ce dacă uneori mai doare, în definitiv, nici un sentiment nu este rău ori bun. Sentimentele doar sunt, acolo unde mai există trăire. Așa că strânge-te în brațe, cuprinde-te cu brațele și nu-ți da drumul, avid în infinita îmbrățișare de sine. Peste mâinile tale  vor aluneca mâinile mele mici și ude de ploaie.
Totul este al nostru, inclusiv durerea aceea de care ne plângem atât de des uitând că poate ea vine acolo unde se află zbaterea pulsatilă, fuga disperată și neobosită, ca atunci când vrei să încalți pantoful de sticlă al Cenușăresei însă piciorul ți-e prea grosolan. Pantoful acela de sticlă nu va încălța niciodată pe altcineva în afara Cenușăresei.
Tu ai pantofii tăi, perfect construiți pentru tine pe care o să-i găsești când nu mai există așteptare.
Același ” Încearcă să nu încerci ” pe care ți l-am șoptit și azi de dimineață în îmbrățișarea fugară a ploii.
Există un abandon de care nimeni nu ar trebui să se teamă.
Acel abandon de sine exact în interiorul tău.  Și atunci vei înțelege că, văzut de Narcis, timpul își schimbă natura.

luni

Oamenii? Hm, oamenii aleargă bezmetic după aparențe,uitând în fiecare zi că această cheltuială nenecesară de energie îi lasă fără de vlagă la sfârșitul zilei. Treaba asta cu falsificatul trăirilor, cu nevoia unora de a trăi doar din aparențe mă-nspăimântă. Unii din aceștia o fac bine încăpățânându-se zi de zi să trăiască în pielea unui personaj ce nu respiră. Și dacă nu reușești să respiri cu plămâni de împrumut asta e bine. Dacă nu reușești să respiri nici cu plămânii tăi atunci moarte se numește tot ce pretinzi că ai de arătat.
mask off
-          Tu unde ești ? – m-a întrebat într-o zi un prieten imaginar.
-          Undeva prin mine, i-am răspuns. Și destul de departe de ce cred eu uneori că reprezint. Poate e o poziție inversă față de poziția neutră în care am vrea, într-un mod ideal  să ne aflăm.
Apoi mi-a cerut o hartă. O hartă a mea?
-          Ai lăsat liniștea ta cuiva sau așa ai fost mereu ?
Pentru o clipă m-am făcut mică în mine, cu sufletul făcut bici am continuat să mă ermetizez:
-          Liniștea e ceva atât de abstract încât nu o pot cuprinde în mine de cele mai multe ori, am șoptit. Liniștea provoacă, nu crezi?
Aș fi vrut să spun că liniștea mi-am lăsat-o de ceva vreme în buzunarul stâng al lui Echt, dar mi-am oprit gândul.
Zâmbetul cui l-am lăsat m-am întrebat apoi în sine. Zâmbetul meu implacabil, mai departe de el se află ce nu se poate cunoaște, acel zâmbet pe care l-am lăsat să doarmă cu liniștea în buzunarul magic al lumii Te.
Din aste motive sunt numită nebună. Mie-mi vine a râde întocmai Rosalindei lui Shakespeare și să repet asemenea ei, lipsită de false pudori și alte asemenea aparențe:
” Dragostea este în întregime o nebunie și, îți spun, merită o cameră întunecată și un bici în aceeași măsură ca și oamenii nebuni: iar motivul pentru care ei nu sunt pedepsiți astfel și vindecați este că nebunia este atât de obișnuită, încât și călăii sunt îndrăgostiți”.
Sunt zbatere. Și așa îmi place să mă văd.  Provizoriu.