Stii, noptile sunt grele si oamenii din ce în ce mai putini. Iar Apocalipsa asta e un fenomen pur subiectiv, un fel de viraj brusc în urma caruia esti rupt în bucati, aruncat cu gratie într-o masina de spalat si curatat de orice vlaga, printr-o simpla apasare a butonului de centrifugare. Si ma iau cumva de pe jos si ma pun la loc. Bucatile se lovesc una de alta, fosnesc sub piele, dar nu trec de ea, prin ea…  Sub talpile tale mereu mi-au scrasnit oasele simultan, ca dupa o pregatire anevoioasa, în care fiecare muschi stie cand sa se desprinda, iar fiecare cartilaj se rupe la timp. Nimic nu întarzie: nici tu, nici durerea, nici zgomotul, nici pauza adanca a repunerii… la loc.

Uneori nu-i nevoie decat de prezenta unei a doua persoane în camera ca sa ti se aline sentimentul de singuratate. Unul ar fi de ajuns. Tacerea vindeca mai bine si mai multe, daca mai e împartita si cu altcineva; atmosfera claustrofoba se subtiaza treptat, linistea se umple cu zgomotul pasilor, iar frica de a adormi se dizolva într-o calmitate nebanuita. Nu credeam sa pot umple doar atat de putin din camera asta. Dedesubtul libertinajului din noi zace o sete de echilibru incomensurabila. Fugim de oameni si de noi, ne autoproclamam nonconformisti, fumatori de nopti albe. Alergam cu totii spre aceeasi stabilitate, fie ea de orice fel, întrucat orice dezechilibru ne este fatal.

E  dimineata, camera e goala, dar plina de-o liniste categorica; nu se alege nimic de mine.

Straina de vantul hoinar... ma gandesc la flori.. adun cu mintea puful gandurilor în manunchi de papadie si... nu stiu pe care s-o aleg sa-mi fie pentru un dor de departe... de departe, al copilariei..campuri..maci.. am stiut din totdeauna ca macul creste în mine.. floare rosie se naste într-o primavara si unduie linistea tacerii într-o vara cu snopi de grau tainic ascunsi în împletitura galbena a spicului.. macul..fragilitatea..petale rasfirate pe un orizont peticit de ploaie, într-un gand efemer de toamna.. Macii..m-am stiut dintotdeauna nascuta din culoare rosie.. renascuta din fragilitatea vietii, atat de puternica, atat de efemera, atat de vie!

Odata, un mac mi-a spus povestea iubirii încrustata în tacerea vantului.Era o fata închisa într-un bob marunt de nisip, lacrima închisa într-o piatra de durere, o lacrima care tinea în ea pulsul vietii pana atunci cand se va naste, într-o lume a trairii, a viului!

Vantul purta samanta spre locul unde se zamisleste ploaia, acolo unde se nasc norii, acolo unde renaste lumina...la casa vantului, de unde pleaca toate cele cunoscute spre zari necunoscute.

Un bob, o samanta doarme la radacina graului, în locul în care creste mirosul painii din galbenul împletit al soarelui în firul de grau.

Doua palme de nori adorm samanta într-un culcusl de tarana...

Alintata de picuri de roua, hranita de lumina, mangaiata de vant creste...creste...floare de mac...rosie, vie, minune pentru viata, minune din minunea vietii.

Era o simpla poveste a cresterii fara întamplari culminante, doar o întamplare a firii, o întamplare a lui a fi!

Rosu si viu!

Am închis ochii, am lasat sa picure din ei o lacrima de iubire pentru micuta floare, un picur din sufletul meu cald, pulsand, rasad de floare rosie.

Am înteles ca am floare de mac în inima, am înteles ca mi-e inima floarea de mac...am înteles ca pentru mine, macii...sunt sublimul iubirii.

De ce?

Pentru ca nu exista puritate mai rosie a naturii decat în plapandele lor petale...viata mai fragila si mai puternica decat a lor.

De-as rupe o floare de mac...moare atat de repede...de fapt, cand o rupi...cand rupi tulpina fragila...imediat petalele plang în lacrimi rosii catre pamant... plang eterna suferinta...atat de rosu...atat de pur...atat de repede...

De o las în bataia vantului se tanguie, lin, rostind balada celor care îsi cheama, în dor, iubirea unul catre celalalt – este atata frumusete si atata tristete în plapandele lor fiinte încat...sunt o minune ca traiesc, totusi!

Balada iubirii în rosu de mac...pe-o petala de mac scriu destul cat sa încapa în sufletele dragi care mor cu o toamna si renasc într-o primavara...traind într-un mac o iubire de-o vara împletita în cununa de grau din spic galben de lumina.

Iubirea ne vorbeste într-o petala de mac atunci cand cuvintele au încetat sa mai existe...s-au împlinit într-un mac...maci...si-o inima rosie..

Liniste.Liniste.Si mai multa liniste. În camera domneste o atmosfera de înmormantare prelungita, cu ecouri largi de ochi închisi si ganduri hoinare.

De cate ori ma uit la tine ma gandesc ca am stat în loc de durere de cateva ori, de alte cateva ori am crapat de turbare, dar de cele mai multe ori am stiut ca e un miracol caci sunt aici si ca vad de exemplu cum dormi.Mi se pare mai mult miracol în asta decat în oricare alte cuvinte în care n-am încredere sau de care mi-e frica.De altfel nu conteaza, nu fac altceva decat sa ma sprijin de balcon privindu-mi mainile.smashing dashing loudable sadness flying through the mind skies.Si înainte sa-mi dau parul de pe fata ne mai privim o data si-mi bate inima speed, speed give me what i need si ne facem praf.Cam atat a fost, cum ne-am pune aceeasi melodie fiecare în casca lui 1,2,3 run si ne-am fute.Cat de imense sunt chestiile tacute si mai ales cat înseamna chestiile astea acum.

Am scutire medicala de la ce numiti voi viata, intrucat m-am îmbolnavit de nepasare. Înghesuita-n plapuma de vise buhai iluziile indecise de ieri si pana azi; Febra timpului mort imi stoarce corpul de neputinte si în curand am cam sa mor de-atat nimic.

Pe mine ma vaneaza noaptea doar vise efemere, cu par desprins si umeri goi si ochi plin de durere. Si stau asa, ma uit la ele, le mai întreb de unde vin si cine sunt. Dar ma privesc sfios si lung, isi musca buzele si fug…

Ne mintim folosind adevaruri minore, dar care nu au influentat niciodata decizii, si drumuri. Astazi sunt o mincinoasa si ma bucur ca vad asta. Nu ma scuz pe mine, nu ma acuz ca nu simt, ca nu vreau, ca am o telecomanda a creierului meu ce resusciteaza muschiul emotional la maxim. Il sugruma si il supune non culorii... cand o sa arunc telecomanda in lacul asta tulbure o sa stiu ca traiesc din nou. Dar astazi aleg sa fiu doar o mincinoasa, nu un erou al propriilor frici. Astazi sunt doar o mincinoasa, nu si o lasa. Maine pot sa fiu o domnisoara, si sa pastram formalitatile unei injuraturi ale propriei minciuni. Nu ma judeca pentru ce sunt astazi, cand in alte zile nu sunt cum am fost acum. Nu plange pentru ce-ti spun astazi, daca nu iti spun asta in fiecare zi. Nu ma crede maine, daca ieri ti-am spus adevarul, si asteapta un pic, daca ieri ti-am spus sa pleci. Nu ma amuza cand vreau sa fiu trista, nu ma minti cand vreau sa fim sinceri, nu te astepta sa nu te mint niciodata, cand ma presezi sa vorbesc, si sa inghit tacerea cu un pumn mari de semne de intrebare. Ma simt exclusa, nevoia mea de a tace nu conteaza.Minciuna mea e o pedeapsa, dar astazi, sunt tot o mincinoasa. Nu vreau sa fiu egoista. Pentru ca nu vreau sa ma minta.

Am stat sa ascult pe cel care vine si pleaca, ma invata ceva... Si o sa fiu altcineva. Astazi ma stiu intr-un fel anume, maine tot eu, dar mai roz.. sau mai negru. Cand o sa se opreasca timpul in loc, sa pot sa deschid toate usile. O sa stiu ca s-a oprit pentru mine, cea care are acum tot. Tu ma inveti sa plang, altcineva sa rad, sa pot sa le simt in final pe toate. Sa iubesc, sa urasc, sa temperez valuri, sa aprind cenusa si cand el ma va privi sa poata sa vada tot... Nimeni nu iti inchide o usa, iti umple pagini, iti sufla in viata. Nimeni nu e nimeni.. e un capitol. Astazi nu sunt un tot, dar maine voi fi. un roman. Vreau sa stiu, sa simt, sa invat. Ma intregesc.