.

Am scris candva despre tine. Am însirat cuvinte si le-am stors înainte de asta de orice continut vulgar pe care ar putea sa-l aiba daca tu nu ai exista. Nici nu mai stiu unde te-am gasit, sau daca ai fost o alegere. Poate mi te-am imaginat calcandu-mi prin palme si placandu-mi atat de mult senzatia de apropiere dintre noi. Nu de-asta te-am vrut langa mine, nu pentru a-mi fi donator de stari pe care nu le pot simti decat fiind ajutata. Am avut presimtirea ca tu îmi poti face inima sa bata încat sa o pot auzi. Nu stiu daca vreo cultura merge dupa acest fapt, dar stiu ca undeva pe acest Pamant, oamenii îsi pot auzi inima batand doar daca iubesc. Asta am cautat întotdeauna sa aflu, daca pot iubi. 

Am scris candva despre iubirea pe care am simtit-o. Si deodata, nu au mai fost cuvinte. Nu stiu daca te-am lasat sa iei tot ce aveam, dar stiu ca ma aveai dinainte sa ma cunosti.

Eu.

Eu nu cunosc plictiseala, decat delirul in declin.
Eu nu cred in viata de apoi, nu cred in purgatoriu, nu cred in rai sau in iad, dar ma rog la Dumnezeu sa gasesc inelul primit de ziua mea de la tata.
Eu nu am vazut niciodata un om zburand, dar eu inca vreau sa zbor.
Eu nu ma consider un om bun, dar iubesc mai mult decat un om bun.
Eu iubesc numai ce imi apartine pentru ca tot ce doresc imi apartine sau imi va apartine.
Eu nu sunt atat de egoista si egocentrica pe cat a-ti crede, cu toata ca scriu 21 fraze incepand cu “Eu”. 
Eu nu desenez fete zambitoare, dar asta nu inseamna ca nu sunt fericita.
Eu desenez spirale, dar asta nu inseamna nici ca sunt fericita.

Eu nu vorbesc inainte sa gandesc, dar asta nu constituie un avantaj pentru ca ceilalti mi-o iau inainte.
Eu ma consider o nefericita.
Dar sunt uneori fericita. Nefericirea mea consta in faptul ca fericirii i-am putut rezista. Nefericirii, niciodata.
Eu am multe voci. Multi ochi. Astazi mi-am luat ochii calzi si vocea de 7 februarie.
Eu nu plantez copaci, nu reciclez plastic, nu folosesc faina integrala, nu adun gunoaiele de pe jos, ba chiar mai mult ! Prin prisma obiectivismului detasat si rece asupra proprie-mi fapturi indraznesc sa mentionez ca aproape in fiecare zi arunc ambalajul argintiu de la guma de mestecat pe jos.
Eu sunt un tablou in miscare pe care lumea inca nu s-a saturat sa-l priveasca.
Eu sunt acelasi tablou ce-am fost si ieri si acum un an. Tonurile vocii, umbrele trecutului, perspectiva asupra iubirii si conturul liniilor exterioare sunt, intr-adevar, schimbate.
Eu nu invat din greseli, pentru ca eu nu gresesc decat in situatiile critice si esentiale, iar aceste situatii sunt unicate, singulare si fara indoiala, impotriva vointei mele.
Eu sunt probabil singurul om care crede ca striveste corola de minuni a lumii doar scriind aceste cuvinte.
Eu cred ca Timpul nu are nicio tangenta cu mine, iar ceasul de pe perete este doar iluzia optica a unui abis plin de neant. A unei gauri negre in care ne scurgem pe masura ce ne aruncam ochii spre el, inghitind din noi secunde, calm si sigur, ca un aspirator insetat de materie, insetat de memorie, de vitamine si culori. Nu va uitati la ceas. Avem o placere sadica de a o face.
Eu ma masor in amperi.

http://www.youtube.com/watch?v=DQOAJxqYYf0&feature=youtu.be