sâmbătă

Am credinţa că există fiinţe superioare multora dintre noi, fie din acest plan, fie dintr-un altul. Fiinţe care ne privesc cu îngăduinţă atunci când noi ne găsim fericirea în oarecare lucruri, lucruri care lor nu le transmit nimic semnificativ. Din punctul lor de vedere, şi noi, aidoma copiilor de ieri, căutăm prin tomberoane. Si-o facem uneori chiar fericiţi. Dar se bucură, poate, în compasiunea lor, de bucuria noastră. Lăsând deoparte analogia cu acei copii, analogie care a fost doar un mic punct de plecare, merg mai departe cu gândul, vorbind în genere despre om, fără nicio comparaţie acum cu-acei copii, tocmai pentru a nu hiperboliza proporţiile. Probabil că acele fiinţe şi-ar dori să accedem către o cunoaştere superioară, să ne cunoaştem întreg potenţialul, să ştim mai mult, să fim mai mult. Dar nu pot interveni în alegerile noastre şi-n evoluţia noastră. Poate că alte entităţi se-ntreabă cum de pământenii ăstia încă mai digeră mediul exterior, încă folosesc maşini de pe vremea lui Pazvante Chioru', în loc să folosească alte energii subtile, încă folosesc calculatoare în loc să-şi foloseasca mentalul şi, cine ştie, ne privesc, aşa, c-un soi de milă. Trupurile noastre emană un miros, dar simţurile noastre olfactive sunt destul de limitate. Mă pot gândi că acest miros nu e doar în funcţie de ceea ce mâncăm, ci şi în funcţie de ceea ce gândim sau înfăptuim. S-or găsi-n tot universul ăsta fiinţe mult mai senzitive, care percep aceste mirosuri cu toate variaţiile lor. În viziunea asta, trebuie că mulţi oameni, cu orice Armani şi-ar da, miros mai ceva ca cei de care ne ferim noi prin mijloacele de transport în comun. Şi-atunci, mila celor care ne privesc din alte zone e şi mai mare: "Cât de strâmtoraţi trebuie să fie oamenii, încă folosesc cârjele! Se bucură de-o haină nouă sau de-o plăcintă!" Doar că noi nu prea simţim asta, nu prea căutăm în interior, ci doar în exterior, în timp ce adâncimile spiritului ne sunt străine. Unii dintre noi am citit c-ar fi posibile şi alte lumi, dar poate-n fapt e literatură S.F. sau de tarabă, după cum cred cei mulţi.

Totuşi, intuim, simţim uneori, tânjim alteori spre mai mult, însă suntem fericiţi în îngustimea noastră, căci ne-am adaptat, tinzând să credem eronat că obişnuinţa e prima natură, ba chiar suntem convinşi c-avem largi orizonturi şi că pământul nu e plat, precum era odată-n mintea multora. Nu contează că noi nici ţara nu ne-o cunoaştem bine, darămite planeta, ce să mai zic de alte corpuri cereşti, nu contează că ne-nvârtim ca titirezii prin cutiile de chibrituri aşezate unele peste altele, iar când ieşim din ele alergăm ca nişte marionete după cele inutile, în timp ce-n fapt, fugim tot mai mult de noi înşine. Nu contează că ne omorâm între noi, chipurile în numele lui, nu contează că anual ucidem 23 de milioane de delfini, nu contează că alţii n-au adăposturi sau de-ale gurii, nu contează minciunile şi corupţia, noi suntem civilizaţi şi evoluaţi. Căci trăim în blocuri, zgâriem norii cu ele, trăim în vile cu termopane, înţesate de cutiuţe vorbitoare, ba chiar avem şi avioane.

Noi ne atragem şi ne creăm punctul de referinţă şi, de s-ar putea, am vrea să-l impunem şi altora, de cele mai multe ori cu gânduri bune, dăruind, împărtăşind, iar alteori din ignoranţă; în cazurile şi mai triste, din dorinţa de manipulare.
Şi ne simţim fericiţi, în aplatizarea noastră, bântuind prin tomberoanele vieţii, tocmai pentru că nu am experimentat pe propria piele cum ar fi şi altfel. Pentru că ni s-a inoculat din belşug ideea că suntem doar un trup, cu care ne confundăm şi pe care-l absolutizăm, pentru că nu am avut niciodată curajul saltului din cerc, în necunoscut, curajul abandonului total, cu-acea credinţă puternică de "facă-se Voia Ta, Doamne", tocmai întru regăsirea deplină.

joi

E vremea să fiu vulgar reflexivă ” se întoarseră cuvintele înapoia mea precum indigestia sufletelor.
Nimeni nu întâlnește pe nimeni, nu înțeleg de unde atâta amăgire… ce este această magie neagră? Un soi de mucine împrăștiate pe pereții de acum goi ai camerei.
M-au împuns cu sulița-n fiere aievea, durerea nu fu aievea însă. Ochii umflați nu-i pot deschide din cercul visceral al propriei dezamăgiri.
”De fiecare dată o pasăre trebuie să plece” așa-mi spuneam în copilărie, acum mă felicit pentru singurul lucru de care am fost în stare-n viața mea : să fug. Să fug cât mai departe de mine, de toți și mai ales de cei ce se spoiesc cu false afecte destrăbălate. Suntem singuri. Întotdeauna la un mod absolut.
Antebrațul meu drept e macerat de furnici gigant, privesc cicatricile vechi, le ating cu temere pe cele noi încă supurând și mă-ntorc la Lumea-lui-Niciodată. Aici nu există ” A fost odată”, aici există o cohilie slută, scrijelită cu foștii dinți și același îndemn: ”sondează, sondează-n tine, ca-n martie, ca-n august, ca-n toate acele vremuri în care sufletul tău flana de izbeliște și oamenii surzi loveau cu table de aluminiu în urechea internă a Honei..”
Dacă există un lucru pe care îl putem învăța de aici este acela că ne flatăm singuri când ne închipuim că ne îndrăgostim în totalitate din proprie voință.
Imagine
În aceeași ordine de idei, Herosia s-a sinucis. A căzut de la balcon după o eventuală despărțire, partenerul ei nu mai avea țigări așa că i-a spus : ”Iubito, nu mai avem țigări/ Trebuie să ne despărțim”.
Înainte să aleagă moartea mi-a spus:  ” durerea este esențială pentru dragoste, pentru acel junghi al îndrăgostirii, Poate cauza o imensă suferință, dar nu uita, suferința este  bazată în general pe propria construcție a realității, care poate avea foooarte puțin de-a face cu construcția celuilalt.
Keine Liebe ohne Furcht und Argwohn ,, mi-a șoptit apoi.
Am întrebat-o de ce vrea să plece, unde duce o simplă sinucidere.
M-a rugat să cer și mai multă dragoste și nebunie până când mă va găsi și pe mine balconul potrivit de unde să plonjez.
I-am răspuns în grabă, numai să o mai țin preț de cinci minute pe loc:
- Fuziunea aceasta spirituală de care îmi vorbești distruge personalitatea individuală, pentru a crea un nou sine, împărțit. La îndrăgostiți, un singur nume este de ajuns. Numele poate simboliza sinele compus? De unde atâta tristețe, erai cea mai veselă vulpe a închipuirilor noastre.
Herosia(sau Hona? – cine mai știe?) plângea sulf din ochii mici și debita o poveste veche, mai veche decât Tevene Mioghe și calul său Demir Șilghi:
- Ceva doare până la muțenie. Numa degetele bâjbâie ca niște viermi scoși  dintr-o  mașină de tocat carne de căprioară. Acum și-au dat duhul și ele.  Iubitul fumează secolul acesta aici. Iar a băut nebuna, copila Herosia, mi-e frică de fulgerele ei, zice domnul acesta fără scrupule. Dar Herosia  tace și-nghite-n sec în plin atac de panică.
Cineva își mănâncă cearcănele mov acum ca să poată să se inunde în voie. Cineva dintr-un pantheon neinventat, o zeiță s-ar spune adoră un muritor prea nu-știu-cum.
Asta până când zeița scoate fulgerele din tolbă, atunci, semimuritorul se chircește la pământ. de durere zice el, râzând spune Herosia . Herosia visează un om onorabil prin traducere, dar nu tocmai așa. Domnul acesta  caută o plăcere mai mult decât colaterală, caută ceafa numai a lui.
Imagine
Herosia s-a aruncat. În urma ei, un hârtie mototolită pe care stau așezate cuvinte zadarnice:
” Iubitul meu, o umbră într-o colonie de furnici, o umbră într-o pictură de Van Gogh, cu aceiași ochi triști și geniali, iubitul meu cu lacrimi necurse pe nasturele verde, iubitul meu cu berze care merg prin pământ albastru și retezat de alicele unui elicopter ridat de trecerea unui timpo ireal. Timpo, iubitule, timpo..”
Herosia s-a sinucis. De atunci mă gândesc halucinant când voi găsi balconul potrivit pentru plonjarea celor 115 oase ale mele, ori erau zece mii ?
Acum că Herosia nu mai e , nu știu unde să mă duc. Să plec din propria-mi casă . Îmi iau cochilia-n spate și am să bat din ușă-n ușă. Poate cineva de aici, din această realitate, să primească un copil orfan ?