Nu mai vreau sa fac astfel de concesii sau, pe cat posibil, sa le reduc numarul. sa nu mai am parte de mici lovituri doar fiindca, uneori, ne aflam in situatii in care suntem atat de diferiti si refuzam sa ne acceptam diferentele. n-ar trebui sa ne pese, ar trebui sa fim intelegatori. insa uneori pana si privirile dor, dor a ingustimea mintii, a neintelegere, a refuz de a privi dincolo de propria persoana. si alteori sunt priviri care vad prin tine, dincolo de tine si cred ca au inteles totul si ca eticheta pe care au lipit-o de tine va ramane aceeasi pana la sfarsitul vietii.

n-as suporta sa nu ma schimb. sa mai treaca inca un an si eu sa fiu aceeasi. cu acelasi numar de carti citite. cu nimic nou in viata mea. cu niciun loc nou in care sa merg. cu nicio noua descoperire despre mine. fara oameni noi. fara lectii nou invatate. fara sa stiu ca am mai crescut, ca am mai multa incredere in ce pot face si ca am facut mai mult. iar asta e contrariul a ceea ce am fost candva, nu stiu cum lasam zilele sa treaca pe langa mine.

simt ca iubesc enorm acum si poate ca nu e zi sa nu ma simt indragostita. si, daca pot, de ce sa nu ocolesc o situatie care nu va face decat sa ma raneasca? de ce sa stai in calea adversitatilor atunci cand te poti feri? nu asta te face mai puternic, nu sa sorbi otrava pe care altii nu se vor sfii sa ti-o toarne in pahare.

si ii iubesc pe ei, pe oamenii care mi-au aratat ca se poate sa nu dezamagesti si sper ca nici eu nu o sa-i dezamagesc vreodata, o sa am grija.

nu mi-as fi imaginat niciodata ca poti sa te schimbi atat de mult si ca iubirea se poate simti si asa, ca poti sa devii atat de familiar cu niste oameni incat sa simti ca ei fac practic parte din familie, sa iti incante diminetile si sa aveti sute si sute de amintiri impreuna.

e frumoasa viata asta si e bogata prin oamenii bogati sufleteste, nu altfel. nu mai vreau rani si nu mai vreau dezamagiri. si stiu ca vor mai veni, eu stiu ca iert acum mai usor, repede, ma iert pe mine, imi fac noi promisiuni. doar ca nimeni nu vrea sa fie ranit, iar eu ma simt uneori teribil de obosita pentru a trece din nou printr-un astfel de proces de curatare si curatire.

Ce înseamnă de fapt conștientizarea inutilității și singurătății umane? Ce implică  apropierea de prăpastie? Privești în oglindă un chip complet străin, un nume fad și impersonal, un cuvânt rostit la întâmplare, aceeași întâmplare , același joc de carti vechi și solitar. Țigara devine prea ușoară iar senzațiile sunt anulate: oricât înfigi unghiile în carne, sângele se încăpățânează să apară.

Am avut un vis: să pictez cu sânge de om conștient de propria-i inutilitate. M-am ales pe mine.

M-am convins. Certitudinea e mai dureroasă decât  antonimul ei. Certitudinea ucide. Lucrurile se isprăvesc în inutilitatea lor. Timpul curge în inexistența sa. Convențiile dor  mai tare decât unghiile pe care ți le  înfigi în mâna dreaptă. Ți-ai sădit mici gropi în antebraț și lacrimile se încăpățânează să curgă.

Nevroza își bate joc de mine.

Ce înseamnă să știi că ești singur? Ce înseamnă faptul că nu există plăcere , nici măcar în durerea pe care uneori o cauți pragmatic? Ce înseamnă să nu îți mai pese de frică? Să o simți,  da, dar să îi arunci o privire indiferentă?

Să vorbim despre existență?  Bine: două  degete de la mâna stângă țin țigara, aceleași două degete ale căror unghii se înfig cu poftă în carnea tânără a antebrațului. Ideea de a nu crede în nimic, nici măcar în durere. De fapt, ideea de a crede în moarte. Deziluzia simetriei – cea mai amăgitoare. Deziluzia simetriei,mmm, da.

Dar despre simetria singurătății? Am crezut întotdeauna în transparența misterului, în certitudinea că ceea ce ești te definește: nici scrum de țigară călcat în picioare, nici statuie murdară de rahat de porumbel, nici apa rece în creștetul capului , nici virgula ce urmează punctului, certitudinea că ești nimic.

Această certitudine ar trebui gestionată doar de oameni atotputernici, ar trebui sa se reveleze doar oamenilor  fără părinți inconștienți, fără demiurgi bezmetici și drogați de Mlaștina în care se zbat, doar oamenilor care cunosc volumul lichidelor și respectul de sine, oamenilor care nu își cârpesc aripile cu salivă de porc, oamenilor care nu își potrivesc țigara în colțul stâng al gurii inutile, nu ar trebui să se reveleze oamenilor care își ascund propria vomă sub cărțile despre interpretarea viselor.

Libertatea nu e pentru cei ce cunosc ecuația Mlaștinii, libertatea nu e niciodată pentru paria ce sălășluiește în  scrumul de țigară. Libertatea nu e pentru cei ce știu ce se află  la etaj. Libertatea e un gol imens pentru cei ce realizează iluzia ei.

Fericirea? Ah, da , fericirea e  o sprânceană ridicată în sus a confirmare. Ah, da, e ca și cum vidanjezi un wc doar la suprafață, e ca o țigară pe care o lași sa se stingă singură în mâna ta. Fericirea e un dans solitar, un dans pe care îl  ghicești aproape mereu când ești în leagănul de deasupra prăpastiei.

Fericirea e conștientizarea faptului că nemurirea e doar până acolo. Până la moarte.  Aștept împăcarea. Aștept.

Între timp poate Nimicul  îmi permite să râd isteric la gândul aflării lui.

Timpul mă separă în ultimul timp între plăcerile extatice din brațele lui și paradoxul timpului melancolic, acolo unde orice paradox ține de enigmă, de întrebare, împotriva răspunsului, oricare ar fi acela. Un paradox împotriva cauzei, acest întreg travaliu al melancoliei , interminabila perspectivă sub umbra căreia mă cutremur în plăcerea fină  de a lăsa viața să curgă. Fără dozări manipulante, fără încercări bezmetice de a demonstra ce nu se poate explica.

Mă conduc eu însămi ad absurdum , cu speranța cea bună că există calea mea și că mai departe de aceasta nu există decât paradoxul sfârșitului. Ceea ce ochii minții refuză să vadă este simpla evidență că drumul nu se schimbă niciodată ci doar percepția mea asupra lui.

În spatele incapacității de a fi singur, dincolo de confuzia dintre absență și dispariție, se profilează din ce în ce mai adânc acele  obiecte ale resentimentului, oameni primitivi ai sufletului meu care, paradoxal, sunt  de neînlocuit, în aceeași măsură în care caut obsedant să mă exorcizez de ei.

În lumina vie a ultimelor evenimente, viața, in genere,  nu conține decât adevăruri provizorii, definitiv provizorii. Realitățile sunt asemenea și de aici timpul nu se mai înfățișează niciodată ca atare.

Eul meu, dragul de el, pornește de acum să-și hrănească propriul vis, cel de a pune toate ceasornicele la aceeași oră, de a împăca Eu cu mine însumi.

Acea speranță bună, visul cel fără de  somn, finalul luptelor, începutul păcii, reunirea celor vii și morți din mine, trecut și prezent, înauntru și afară, prea mult și prea puțin, masculin și feminin, suflet și corp.

Am pornit.