Nu există altă iubire adevărată decât cea pe care o ai în sine.

Nu există altă putere adevărată decât cea pe care o ai în sine.

Nu există altă linişte adevărată decât cea pe care o ai în sine.

Nu există altă stabilitate adevărată decât cea pe care o ai în sine.

Nu există altă bogăţie adevărată decât cea pe care o ai în sine.

Merg cu pasi mici

Vorbeste-mi despre orice, nu stiu de unde sa incep, dar cu siguranta pot sa ma strecor in idee. Sorb cuvintele din miscarea buzelor tale; centrul barbiei tale e abisul capriciilor mele. Ma bucur. Simplu. Sincer. Sensibil. Imi placi cand tu vrei sa fiu eu, asa aeriana si cu gandul in lumina ochilor tai. Ce liniste ma infioara cand innozi firul povestii, dar chiar si atunci, in cautarea atingerii tale trezitoare, pe sira spinarii urca lent franturi de ecou. D-aia nu pot sa te ascult cand taci, caci si atunci aud cum canti.

Ma voi trezi intr-o zi, spre dimineata, cu fata-n cearceaf, adormita pe spate cu ochii la bucata de cer care se strecoara prin geam. Soarele, la fel de falnic, ma gadila sub sprancene. Lumina trece sub pleoape si ma ridica din pat ca pe o pana. Fulguiesc pasi marunti catre fantana cu roua. Imi clatesc ochii cu batai de palme, bifocale. Treaza. Atentie la usa, dar am uitat-o deschisa. De fapt, am lasat-o intentionat deschisa, caci te asteptam. Tot d-aia m-am trezit si astazi. Pentru ca te astept. Dar poate e momentul sa ies din casa. Tiptil. Oricum nu ma aude nimeni. Dar daca ma vede cineva? Nu-i el. Of, uite... am iesit in talpile goale condusa de dorinta de a simti iarba uda. Si e nisipoasa. Cam ca in mare, doar ca nu-i asa de ud. Vorbesc cu pisici. Miauna. Miaun. Merg. Uit unde ajung si uite-ma ajunsa unde trebuia. Dar unde-s? Nicaieri fara el. Departe. Acolo undele fac valuri. Iar spre mare. Uite flori ! Parca-s alge tinere si miros a flori. Lalele. La ele. La nesfarsit. Caut picaturi de ploaie. Nu le vreau, dar le am daca le vreau. Dansez printre ele, doar cu ea. Si pasiunea mea? Libertatea. Dar ea are cheia. Sau o avea. Sunet triangulat. Iar a inceput sa cante. Unde-i? Unde n-ai lasat-o, doar nu credeam ca tu credeai, ca ea se astepta, sa nu fii tu. Depinde de obicei de obiceiuri. Naravul schimba parul in cascade launtrice. Zgomotoase. Ce deosebire intre picaturi, valuri si ape cazatoare. Erau stele? El printre ele. Surda. Liniste. Continuitate. Las. Am ajuns cand nu trebuia si imi trebuia doar o secunda sa astept in plus. Cine a pus timpul in spatiul gol? Tot eu. Iar nu-i ea. Canta? Il aud. Il vad. Il simt.

Exercitiu de sinceritate

 ne ridicam la loc, din zi in zi. Nu ne indreptam, de multe 

ori, spre nicaieri si nici nu ne mai temem ca nu avem vreo directie.
Doar atunci cand ne amintim, ne coplesesc toate, doar in scurtele
momente in care stam doar cu noi.

Si acele momente sunt rare fiindca ni se face frica de linistea din jur
si de ceea ce am putea auzi in sfarsit: cele mai sincere ganduri ale
noastre si cele mai mari temeri.

Ne inchidem in incaperi pe care le decoram cu lucruri in care ne regasim
numai pe jumatate: dupa moda vremii si nu dupa pofta inimii. Si nu ne
mai intelegem si nici nu ne mai cunoastem cu adevarat.

Ne privim de la distanta sau de la apropiere nu cu inima, ci cu ochii
unei minti in care si-au facut loc prejudecati sau obiceiuri rele. Ma
tem zilele acestea de departari, de decizii pe care le iau dintr-o
oboseala a incercarilor repetate. Nu vreau sa mai repar nimic si nu mai
vreau sa-mi pese.


Si ma tem de aceasta oboseala care ne face de multe ori sa ne curbam
sira spinarii ascunsi sub patura si sa iesim de acolo doar cand e prea
tarziu, cand trecut-au deja doua razboaie mondiale si cand din strada
Mantuleasa n-a mai ramas nimic.

Nimic nu-i apropie mai repede pe oameni decât o caldă înţelegere, acea atmosferă de calmă participare, capabilă să domolească temeri şi să înlăture neliniştile, să elimine orice stavilă, acea atmosferă pe înţelesul spiritelor delicate sau vulgare, instruite sau modeste deopotrivă. Simplitatea uneşte bunătatea cu frumuseţea şi are o înfăţişare străină de lucrurile de prisos. Este modul de apropiere cel mai simplu cu putinţă şi, totuşi, aşa de rar. Cu alte cuvinte, se impune să te distanţezi de ţinuta “cultivată” şi să devii simplu.

Ne este greu să credem că cele mai dificile şi complicate lucruri ale existenţei noastre încep, parcă, de la nevoia de a fi noi înşine. “Simplu” şi “firesc” s-au pierdut ori s-au rărit de-a binelea.

Frumosul, conceptul – cândva rege al întregului sistem  de categorii estetice – este azi ocolit, dispreţuit şi degradat prin asocierea sa cu vorbe goale sau chiar cu obositul termen “kitsch”.

Arta, ca şi viaţa în general, nu este numai reflectare, ci şi construcţie în sfera unor valori perene şi autonome ale cărei coordonate civilizatorii rămân Adevărul, Binele, Frumosul. Prin aceşti termeni, arta nu numai că selectează, dar şi propune, nu numai că se adecvează realităţii, dar şi o corectează conform unui etalon ideal, extras prin forţa ei creatoare abstracţiunii filosofice, spre a dobândi concreteţea  obiectivizării materiale, intuitive a operei de artă.

Frumosul de esenţă este, prin definiţie, modest şi neostentativ, calm şi discret. El nu trage de mânecă, ci se lasă descoperit. De aceea, el se adresează exclusiv unor priviri şi unor urechi ce au învăţat să-l vadă şi să-l audă. Totuşi, simplitatea – ce ar trebui să fie naturală – are adesea nevoie de studiu.

Seninătatea simplităţii este rezistenţa la frustrare, capacitatea de asumare a vieţii în integriatea ei, cu nefericirea şi neîmplinirile inerente, dar mai ales cu partea ei anostă, cu balastul “stupidităţii”, “banalităţii”, “platitudinii”.

atea autentică este o delicată mutaţie sufletească declanşată de  pilda luminii înalte a seninului, care îl face pe acesta să dăinuiască şi să iradieze nu doar ca un răspuns la provocarea vremii, ci şi ca răspundere pentru deschiderea încrezătoare a cerului propriei vieţi.

Mi-am promis multe la inceput de an si mi-am promis multe acum un an, acum doi ani. pe urma m-am indepartat, incet-incet, de tot ce mi-am promis ca o sa fac pentru mine. nu stiu cum sa fiu altfel desi poate ma apropii de cine imi doresc sa fiu fara sa-mi dau seama. prin aceste investitii zilnice pe care continui sa am convingerea ca nu le fac in zadar. si-mbratisez un soi de singuratate de care am ajuns sa fiu dependenta fiindca altfel nu stiu sa fiu organizata. 

si-am ajuns sa vad uneori prin oameni si sa le refuz prezenta fiindca nu mai vad nimic acolo si fiindca atunci cand vine vorba de relationare, am ajuns sa cred ca nu mai pot invata nimic si ca nimeni nu imi poate oferi vreun raspuns. si in acest egoism completat de oboseala am ales sa fiu doar eu cu mine pana cand voi ajunge acolo unde imi doresc. 

anul asta trebuie sa mi-l ofer mie fiindca am oferit prea mult, mult prea mult in ultimii doi ani si nu mie. nu ma pricep la oameni, mi se pare ca mereu e ceva bun in toti oamenii si ma entuziasmez peste masura. dar m-am inselat de atat de multe ori incat am sfarsit prin a deveni un om cinic. si sper ca neincrederea asta nu o sa dureze, ca gustul amar o sa dispara si ca e doar o perioada.

dar imi doresc sa nu dispara de tot, sa ramana pentru toata viata aceasta rezerva, sa se mentina pentru totdeauna aceasta mica distanta pe care s-o mentin la inceputul oricarei noi relatii fiindca altfel stiu ca voi sfarsi epuizata emotional si convinsa ca iau constant aceleasi decizii gresite.

am obosit sa mai cred in oameni si asta e o concluzie amara, dar adevarata. si m-am dezamagit si pe mine de mult prea multe ori fiindca n-ai cum sa crezi ca tu esti sanatos la cap si nevinovat in astfel de intamplari. vina se imparte de cele mai multe ori si-am obosit si nu mai vreau sa ofer peste masura, peste acea masura care ma face sa imi consum energia in prea multe directii. 

mai multa intelepciune, mai multa liniste. tare-as vrea sa fiu luata de mana si condusa in directia buna. dar, cum bine a concluzionat cineva astazi, in multe privinte in vietile noastre, suntem singuri, suntem incredibil de singuri.

Omul cât trăieşte, învaţă... numai dacă vrea. Şi dacă înţelege, de unul singur şi nesilit de dascălii generaţiei sale, că nimic nu te înalţă mai tare ca om decât cunoştinţele pe care doreşti să le acumulezi pentru că îţi doreşti asta cu adevărat. Am învăţat că o piesă de teatru îţi poate răsuci inima de o mie de ori într-o oră şi jumătate. Am învăţat că o carte îţi poate schimba perspectiva asupra vieţii, dar zece cărţi îţi pot aduce o convingere pentru toată viaţa şi mai puternică decât o stâncă. Am învăţat că trebuie să ţii la principiile tale atunci când ai argumente puternice şi să nu te ruşinezi niciodată de ceea ce crezi sau ceea ce eşti. Am învăţat că trebuie să crezi în tine, să crezi că poţi face întotdeauna mai mult. Şi-am mai descoperit că muzica clasică ar trebui să îi atingă la fel de mult pe toţi oamenii şi că nu e greşit să spui că numai cel care nu vrea să asculte cu adevărat nu va iubi ceea ce va fi întotdeauna mai presus decât orice altceva, tocmai prin faptul că ceea ce există astăzi există datorită acestor compoziţii esenţiale.

Mai ştiu şi că te poţi înşela întotdeauna. Că e mai bine să te fereşti de gânduri, decât de lucruri sau oameni. Că nu trebuie să te opreşti niciodată din a trăi, dar că ai întotdeauna libertatea de a alege o nouă viaţă.

Sunt atât de multe de învăţat încât, atunci când ţi se pare că ţi-ai irosit tinereţea (deşi eşti încă tânăr), nu poţi decât să te bucuri că mai ai, totuşi, o viaţă înainte pentru a te bucura de tot ceea ce se află înaintea ta.

Mai există şi certitudinea pe care nici o mie de cărţi nu au cum să o schimbe, de data aceasta venită din experienţă, că viaţa este o linie dreaptă dacă tu nu faci nimic pentru a-i schimba cursul şi că, atâta vreme cât tu nu vei schimba ceva, nimic în jurul tău nu se va schimba. Şi mai ştiu că dacă ai de ales între zece decizii, niciuna dintre acestea nu te va duce în acelaşi loc. Nu există destin, ci doar mii şi mii de drumuri pe care putem alege să mergem şi pe care le putem schimba atunci când ajungem într-o intersecţie. Iar aceste intersecţii sunt nenumărate. Fiecare nouă dimineaţă e o intersecţie.

Omu Gnom - Metehne

Viaţa asta nu e un joc de zaruri şi nu e, nici pe departe, vreo loterie. Nu extragi un loz norocos şi, gata, eşti asigurat pe viaţă. E hazard, pe de-o parte, şi e responsabilitatea individului, pe de alta. Cu hazardul trebuie să te-mpaci, dar pe individul care îşi pune responsabilitatea în cârca haosului trebuie să-l scuturi bine.

Suntem responsabili pentru cea mai mare parte din viaţa noastră din acest moment. Nu spun că nu există lucruri de care încă nu ne-am dat seama, că unele împrejurări nu par să aibă sens, dar am stabilit că lăsăm deoparte hazardul şi că privim doar la lucrurile de care ne facem responsabili şi de care nu mai ştim cum să fugim mai uşor.

Parcă e un joc viaţa asta, dar nu e. Ne comportăm, de prea multe ori, ca şi cum nici n-am fi aici. De parcă noi, privilegiaţi, am trăi pe o altă planetă, îndepărtată. E ca şi cum ai crede că tu n-ai umbră, că acţiunile tale nu dor, că vorbele tale nu ustură. Dar eşti şi tu aici, pe planeta asta, iar noi suntem suficient de aproape unii de alţii încât să ne rănim reciproc şi iresponsabil.

Războaiele nu sunt hazard, sunt planuri. Conflictele de zi cu zi nu sunt întâmplări, sunt alegeri. Luăm decizii pe care nu ni le asumăm, rostim cuvinte pe care nu le simţim. Nu ni le spunem nouă întâi, ca să le înţelegem efectul. Nu mai avem nici încredere că putem schimba ceva. Ne predăm în faţa lumii, această entitate abstractă pe care mai avem puţin şi-o transformăm poate într-o femeie de cinci metri, din aur, cu săgeţi şi un glob pământesc în mâna dreaptă.

Obicei rău pe care l-am luat de când ne ştim. Înainte erau zeii de vină, acum e lumea. “Lumea e rea”, iar nouă ne convine. Şi viaţa e grea, aşa că ne mulţumim să ştim asta. Da, uneori e greu. Uneori e atât de greu că nu mai poţi face un pas. Şi uneori chiar nu e vina ta, ci a hazardului. Şi totuşi, dacă se desprinde o cărămidă dintr-o clădire, nu e hazard, ci greşeala omului. Nu a Sistemului (un alt personaj căruia doar barba-i mai lipseşte), ci a unui individ în carne şi oase. Un om, ca şi tine.

Nu spun că depinde totul de noi, ci doar că foarte multe ne stau în putere, iar noi uităm. Parcă cerem prea des şi oferim prea puţin. Parcă nu depunem niciun efort şi vrem soarele şi luna. Şi, pe urmă, trec zilele, trec lunile, trec anii, iar noi privim la o viaţă pe care nici n-am trăit-o. Sau, în orice caz, nu aşa cum ne-am fi dorit. Cine să fie de vină pentru asta? Viaţa, Lumea sau Sistemul?

De regretul ăsta să ne propunem să fugim: că a existat un tren, iar noi l-am pierdut. Sunt mai multe, vă spun eu. Şi vin în aceeaşi gară atâta vreme cât noi suntem pregătiţi să călătorim spre o destinaţie necunoscută.

Nu ne mai spunem nimic, deşi uneori avem conversaţii infinite. Ne povestim vieţile, fără să spunem ce ne doare. “Doar n-o să îi arăt celuilalt că am răni, că sufletul e ciuntit pe ici, pe colo, dar că sunt totuşi om şi am o inimă care n-a uitat să iubească”. Scoatem din CV-ul pe care nu ni-l cere nimeni cele mai bune colecţii de cărţi, de muzică, de experienţe şi de vorbe de duh. Punem înţelepciunea în ramă şi o aşezăm frumuşel pe masă, vârând-o sub nasul celui din faţa noastră. Perfecţiune întruchipată ne suntem, în acele momente, perfecţiune pe care o vedem şi o cerem şi de la celălalt. Strălucim şi chiar o credem. Fiindcă ne arătăm doar împrejurările despre care am învăţat atâta vreme să vorbim, mai ales la orele de franceză, unde cel mai important era că “Biblioteca e la dreapta” şi că “Pe masă e o carte. Cartea e a lui Phil”.

Derulăm astfel o poveste nescrisă, ironizaţi, la rândul nostru, de toţi cei care şi-au rostit amorul în corespondenţe fără sfârşit. E drept că, dacă nu aveai atâta noroc, iubirea se consuma uneori prin scris, aşa cum s-a întâmplat între Kafka şi Milena, traducătoarea lui, dar de cele mai multe ori toate scrisorile erau combustibil pentru o pasiune care ştia să ardă ani de-a rândul cu aceeaşi intensitate.

Ne consumăm astăzi poveştile înainte de a începe, prin texte scurte, prin cuvinte care înseamnă orice în afară de ceea ce ar trebui să reflecte realitatea, prin prescurtări şi gesturi scurte pe care le faci la restaurant când ceri nota. Nici măcar atunci nu ştim să vorbim, în ultima clipă. Atunci ni se face parcă frică cel mai mult şi reacţionăm, de cele mai multe ori, în două feluri: fie ajungem să rostim cuvinte pe care să le regretăm, fie ne închidem în noi şi începem să ne rostim, zi şi noapte, ceea ce ar fi trebuit să spunem şi n-am spus. Fugim de comunicarea deschisă şi sinceră ca de foc. Ar însemna să ne asumăm toată fiinţa, să ne arătăm lumii cum suntem. Uităm că suntem toţi o singură poveste, identică. Fără să fi avut aceleaşi experienţe, avem aceleaşi trăiri. Nu suntem biblioteci, nu suntem diplome şi nici citate din marii înţelepţi. Suntem simţire, suntem sentimente pe care le ascundem, suntem instincte de care fugim. Suntem oameni şi parcă uităm. Nu suntem cea mai bună variantă a noastră, dar cum să o descoperim dacă ne-o ascundem chiar nouă?

Poate că acest exerciţiu pe care mi-l promit şi mie ne va ajuta să îndrăznim să comunicăm onest: mai întâi cu noi, apoi cu ceilalţi. Să ne întrebăm ce vrem de la noi şi să dăm un răspuns corect. Să ne scriem nouă prima scrisoare de amor. Una lungă în care să ne vorbim despre răni, despre iubirile prezente şi trecute. Nimic despre ultimele filme văzute, nimic despre cărţi. Să dăm un pic la o parte suprafaţa argintată şi să vedem ce rămâne. Să ne promitem că ne mai scriem şi cu altă ocazie şi că, atunci când vom fi exersat destul sinceritatea faţă de noi, o vom face cunoscută şi lumii. Cu riscul de a fi răniţi cu prima ocazie, dar şi cu şansa de a descoperi un om care să recunoască în noi o fiinţă, nu un vis.