Mi-am promis multe la inceput de an si mi-am promis multe acum un an, acum doi ani. pe urma m-am indepartat, incet-incet, de tot ce mi-am promis ca o sa fac pentru mine. nu stiu cum sa fiu altfel desi poate ma apropii de cine imi doresc sa fiu fara sa-mi dau seama. prin aceste investitii zilnice pe care continui sa am convingerea ca nu le fac in zadar. si-mbratisez un soi de singuratate de care am ajuns sa fiu dependenta fiindca altfel nu stiu sa fiu organizata. 

si-am ajuns sa vad uneori prin oameni si sa le refuz prezenta fiindca nu mai vad nimic acolo si fiindca atunci cand vine vorba de relationare, am ajuns sa cred ca nu mai pot invata nimic si ca nimeni nu imi poate oferi vreun raspuns. si in acest egoism completat de oboseala am ales sa fiu doar eu cu mine pana cand voi ajunge acolo unde imi doresc. 

anul asta trebuie sa mi-l ofer mie fiindca am oferit prea mult, mult prea mult in ultimii doi ani si nu mie. nu ma pricep la oameni, mi se pare ca mereu e ceva bun in toti oamenii si ma entuziasmez peste masura. dar m-am inselat de atat de multe ori incat am sfarsit prin a deveni un om cinic. si sper ca neincrederea asta nu o sa dureze, ca gustul amar o sa dispara si ca e doar o perioada.

dar imi doresc sa nu dispara de tot, sa ramana pentru toata viata aceasta rezerva, sa se mentina pentru totdeauna aceasta mica distanta pe care s-o mentin la inceputul oricarei noi relatii fiindca altfel stiu ca voi sfarsi epuizata emotional si convinsa ca iau constant aceleasi decizii gresite.

am obosit sa mai cred in oameni si asta e o concluzie amara, dar adevarata. si m-am dezamagit si pe mine de mult prea multe ori fiindca n-ai cum sa crezi ca tu esti sanatos la cap si nevinovat in astfel de intamplari. vina se imparte de cele mai multe ori si-am obosit si nu mai vreau sa ofer peste masura, peste acea masura care ma face sa imi consum energia in prea multe directii. 

mai multa intelepciune, mai multa liniste. tare-as vrea sa fiu luata de mana si condusa in directia buna. dar, cum bine a concluzionat cineva astazi, in multe privinte in vietile noastre, suntem singuri, suntem incredibil de singuri.

Omul cât trăieşte, învaţă... numai dacă vrea. Şi dacă înţelege, de unul singur şi nesilit de dascălii generaţiei sale, că nimic nu te înalţă mai tare ca om decât cunoştinţele pe care doreşti să le acumulezi pentru că îţi doreşti asta cu adevărat. Am învăţat că o piesă de teatru îţi poate răsuci inima de o mie de ori într-o oră şi jumătate. Am învăţat că o carte îţi poate schimba perspectiva asupra vieţii, dar zece cărţi îţi pot aduce o convingere pentru toată viaţa şi mai puternică decât o stâncă. Am învăţat că trebuie să ţii la principiile tale atunci când ai argumente puternice şi să nu te ruşinezi niciodată de ceea ce crezi sau ceea ce eşti. Am învăţat că trebuie să crezi în tine, să crezi că poţi face întotdeauna mai mult. Şi-am mai descoperit că muzica clasică ar trebui să îi atingă la fel de mult pe toţi oamenii şi că nu e greşit să spui că numai cel care nu vrea să asculte cu adevărat nu va iubi ceea ce va fi întotdeauna mai presus decât orice altceva, tocmai prin faptul că ceea ce există astăzi există datorită acestor compoziţii esenţiale.

Mai ştiu şi că te poţi înşela întotdeauna. Că e mai bine să te fereşti de gânduri, decât de lucruri sau oameni. Că nu trebuie să te opreşti niciodată din a trăi, dar că ai întotdeauna libertatea de a alege o nouă viaţă.

Sunt atât de multe de învăţat încât, atunci când ţi se pare că ţi-ai irosit tinereţea (deşi eşti încă tânăr), nu poţi decât să te bucuri că mai ai, totuşi, o viaţă înainte pentru a te bucura de tot ceea ce se află înaintea ta.

Mai există şi certitudinea pe care nici o mie de cărţi nu au cum să o schimbe, de data aceasta venită din experienţă, că viaţa este o linie dreaptă dacă tu nu faci nimic pentru a-i schimba cursul şi că, atâta vreme cât tu nu vei schimba ceva, nimic în jurul tău nu se va schimba. Şi mai ştiu că dacă ai de ales între zece decizii, niciuna dintre acestea nu te va duce în acelaşi loc. Nu există destin, ci doar mii şi mii de drumuri pe care putem alege să mergem şi pe care le putem schimba atunci când ajungem într-o intersecţie. Iar aceste intersecţii sunt nenumărate. Fiecare nouă dimineaţă e o intersecţie.

Omu Gnom - Metehne

Viaţa asta nu e un joc de zaruri şi nu e, nici pe departe, vreo loterie. Nu extragi un loz norocos şi, gata, eşti asigurat pe viaţă. E hazard, pe de-o parte, şi e responsabilitatea individului, pe de alta. Cu hazardul trebuie să te-mpaci, dar pe individul care îşi pune responsabilitatea în cârca haosului trebuie să-l scuturi bine.

Suntem responsabili pentru cea mai mare parte din viaţa noastră din acest moment. Nu spun că nu există lucruri de care încă nu ne-am dat seama, că unele împrejurări nu par să aibă sens, dar am stabilit că lăsăm deoparte hazardul şi că privim doar la lucrurile de care ne facem responsabili şi de care nu mai ştim cum să fugim mai uşor.

Parcă e un joc viaţa asta, dar nu e. Ne comportăm, de prea multe ori, ca şi cum nici n-am fi aici. De parcă noi, privilegiaţi, am trăi pe o altă planetă, îndepărtată. E ca şi cum ai crede că tu n-ai umbră, că acţiunile tale nu dor, că vorbele tale nu ustură. Dar eşti şi tu aici, pe planeta asta, iar noi suntem suficient de aproape unii de alţii încât să ne rănim reciproc şi iresponsabil.

Războaiele nu sunt hazard, sunt planuri. Conflictele de zi cu zi nu sunt întâmplări, sunt alegeri. Luăm decizii pe care nu ni le asumăm, rostim cuvinte pe care nu le simţim. Nu ni le spunem nouă întâi, ca să le înţelegem efectul. Nu mai avem nici încredere că putem schimba ceva. Ne predăm în faţa lumii, această entitate abstractă pe care mai avem puţin şi-o transformăm poate într-o femeie de cinci metri, din aur, cu săgeţi şi un glob pământesc în mâna dreaptă.

Obicei rău pe care l-am luat de când ne ştim. Înainte erau zeii de vină, acum e lumea. “Lumea e rea”, iar nouă ne convine. Şi viaţa e grea, aşa că ne mulţumim să ştim asta. Da, uneori e greu. Uneori e atât de greu că nu mai poţi face un pas. Şi uneori chiar nu e vina ta, ci a hazardului. Şi totuşi, dacă se desprinde o cărămidă dintr-o clădire, nu e hazard, ci greşeala omului. Nu a Sistemului (un alt personaj căruia doar barba-i mai lipseşte), ci a unui individ în carne şi oase. Un om, ca şi tine.

Nu spun că depinde totul de noi, ci doar că foarte multe ne stau în putere, iar noi uităm. Parcă cerem prea des şi oferim prea puţin. Parcă nu depunem niciun efort şi vrem soarele şi luna. Şi, pe urmă, trec zilele, trec lunile, trec anii, iar noi privim la o viaţă pe care nici n-am trăit-o. Sau, în orice caz, nu aşa cum ne-am fi dorit. Cine să fie de vină pentru asta? Viaţa, Lumea sau Sistemul?

De regretul ăsta să ne propunem să fugim: că a existat un tren, iar noi l-am pierdut. Sunt mai multe, vă spun eu. Şi vin în aceeaşi gară atâta vreme cât noi suntem pregătiţi să călătorim spre o destinaţie necunoscută.