sa...

Trebuie să încep să schimb chestii la mine. Chestii care nu sunt bune. Și tocmai când credeam că în sfârșit nu îmi mai pasă de nimeni altcineva în afară de propria-mi persoană. Dar se pare că nu e așa, se pare că sunt atrasă într-un mod misterios de persoanele vulnerabile. Și nu înțeleg de ce încerc să consolez pe toată lumea, probabil pentru că în primul rând eu sunt cea care are nevoie de consolare. Eu, care deși nu recunosc, am nevoie de oameni ca de aer. Eu, care de fiecare dată înainte de a ieși pe ușa apartamentului, îmi pun masca potrivită. Eu, care deși lacrimile îmi curg șiroaie, nu sunt întrebată de nimeni ce e cu mine. Și asta pentru că sunt par tot timpul atât de rece și sigură pe mine.

I guess I'm so fucked-up.

Cred că devin hipocondrică. Poate am o tumoră, o tumoră care parcă se extinde, iar eu mă simt din ce în ce mai rău. Benignă, malignă, ce mai contează? Nici nu vreau să știu.
Cel mai rău e că de o săptămână sunt chinuită de niște crize groaznice. Seara asta e una în care mă torturează crizele. Presimt o noapte crudă. M-am întors acasă târând după mine tăceri de mormânt, pereții casei au început să se aplece și să mă strivească. Lupul s-a zvârcolit și a mușcat. Adânc, repetitiv, barbar. Probabil, pentru mine, s-au terminat oamenii.

În astfel de clipe, îngenunchez de deznădejde. Inundată de spaima, rătăcita de lume undeva, departe, prea departe de un suflet, un alt suflet, oricare, aștept răpusă. Să treacă, precum unui epileptic, crizele.