La înălțimea torței
În hăul timpului:
Învață să asculți
Cu gura.
Paul Celan
Sau despre acel moment de copleșire în care realizezi că majoritatea vieții o trăim cu ochii total închiși. Atâta caznă pentru starea de conștiență, ca și când atunci am putea vreodată să fim stăpâni pe toate alegerile și deciziile de viață. Suntem niște ființe atât de interesante, de asemenea total inconștiente. Ciudat este cât de tare este criticat inconștientul de fiecare om în parte, acel loc unde se întâmplă toate, unde timpul e anulat și dihotomia se confundă. Acolo unde orice formă de deconstrucție este în același timp construcția în sine, inconștientul acela de care poți să spui că știe și nu știe în același timp tot.
Blamatul inconștient care în fapt ne conduce spre aceleași acțiuni colective ori personale.
Nu-l poți atinge niciodată cu adevărat, nu-l poți cunoaște, nici învăța, totul vine printr-o sublimare a verbelor a simți , a trăi, a accepta și a înțelege.
Paharul de vin pe care l-am băut împreunăși ochii tăi triști și bătuți de vântul tomnatic.., patima din ritmul sacadat al respirației, mirosul de pământ tânăr și a frunze plânse, între toate acestea te-am văzut așa cum te-a adus toamna noastră acasă:
Te-ai închis în cameră cu tine și de aici nu există decât scăparea unui infern dezlănțuit peste ceilalți, acei ceilalți care contează atât de puțin în măsura în care mult înseamnă niciodată tot.
Recrudescența unor memorii deloc întâmplătoare. Pulsații ale unui suflet prins în miezul întrebărilor halucinante.
Între bucățile din pădurea în care se afla Cristalul nu mai cădea nici măcar o boare de vânt. Un statism al ființei adus până la paroxism, o forțare haotică de unde nimeni nu iese decât înfrânt de propriile zbateri. Pentru că sufletele urșilor albi se întorceau pentru ultima oară pe drumurile de unde sunetele se încununau fără de știre.
Cine vibrează mai sus decât lumina? Sinele meu ce merge acum la pas domol și care știe de acum încolo că fără răbdare ori cu, finalitatea îmi va fi aceeași.
Nu se încheie păci acolo unde războaiele au fost imaginare și nici nu mă întorc din drum decât poate pentru a aduce trecutul în transferul continuu al prezentului . Poate că e necesară răbdarea, însă nu aceasta te va face vreodată să trăiești cu tine fără de zbatere.
Paradoxal, pentru a ajunge la destinație nu este necesar drumul călcat de sute de picioare înaintea ta. Destinația e unică, la fel de individuală precum pulsiunile întregii ființe ce se zbate. Mai departe de zbatere, anulând chiar și destinația, drumul este ceea ce te va face să exclami că trăiești.
Și ce dacă plouă, și ce dacă uneori mai doare, în definitiv, nici un sentiment nu este rău ori bun. Sentimentele doar sunt, acolo unde mai există trăire. Așa că strânge-te în brațe, cuprinde-te cu brațele și nu-ți da drumul, avid în infinita îmbrățișare de sine. Peste mâinile tale vor aluneca mâinile mele mici și ude de ploaie.
Totul este al nostru, inclusiv durerea aceea de care ne plângem atât de des uitând că poate ea vine acolo unde se află zbaterea pulsatilă, fuga disperată și neobosită, ca atunci când vrei să încalți pantoful de sticlă al Cenușăresei însă piciorul ți-e prea grosolan. Pantoful acela de sticlă nu va încălța niciodată pe altcineva în afara Cenușăresei.
Tu ai pantofii tăi, perfect construiți pentru tine pe care o să-i găsești când nu mai există așteptare.
Același ” Încearcă să nu încerci ” pe care ți l-am șoptit și azi de dimineață în îmbrățișarea fugară a ploii.
Există un abandon de care nimeni nu ar trebui să se teamă.
Acel abandon de sine exact în interiorul tău. Și atunci vei înțelege că, văzut de Narcis, timpul își schimbă natura.
