mi-e prea teama ca-n viata asta de mi-a mai ramas, sirul meu de oameni nemernici va creste, tot cu mine în top.

Ea, cea pe care o uram, o detestam din adancul a tot ce-a mai ramas din mine, îmi spunea ca-i sunt importanta. Ea, celei careia îi uram mersul apasat si vorba înceata sau incapacitatea aia stupida de a se adapta, de a se face acceptata. Rasul ala prostesc si ca o nota muzicala cantata fals;

O uram, desi toata scarba asta care mi-o producea, ramanea mereu în mine, de parca mi se volatilizau cuvintele cu fiecare încercare de a verbaliza.

Ma uitam la mine, apoi la ea, iar la mine, pana ce ajungeam sa-mi înghit tacerea. Reticenta mi se strangea într-un cocolos de jigniri, ce mi se bloca adesea-n gat, încat uneori simteam ca ma sufoca.

Dar ea.. Ea se hotaraste sa-mi spuna, într-o zi, ca-i sunt importanta. Nimic nu-mi putea lovi mai frumos moalele capului. Nimic nu-mi putea zdruncina mai sanatos celulele din mine. Ma învarteam într-un joc de cuvinte, de încercari de a-mi suprima vinovatiile, pentru ca.. toate astea nu-i erau spuse mie, aceleia care-i detesta existeta, ci mie, celei mai mizerabile fiinte care se nascuse pana în acea clipa.