Ne încălzim la umbrele unor vechi misterii…între pacea eternă a nepăsării și gustul sărat al victoriilor neterminate. Un gust ce vine mult prea târziu pentru cei ce se află mai departe de consistența unei memorii a sinelui. Mă ridic în picioare și mă îndrept către ușa pictată în culori. Pictată în culori în mintea mea, căci nu știu cât voi mai sta aici.

Mă apăs tot mai tare pe mine întocmai unul buton de comandă de pe un panou de electricitate. Nicăieri în jurul meu nu bate un puls mai puternic ca aici; aici, în mijlocul vârtejului de ape totul este posibil. Pe pereți se află înțepate de mii de ace vechile desene, așteptând să fie schimbate din tură de altele noi.

În fapt, pentru mine totul e nou ca și când în fiecare zi trăiesc într-un alt univers, aproape-nou dar la fel de intolerant față de individualitatea fiecăruia, a fiecărui univers în parte. În fapt, fiecare om pe care am ajuns să-l cunosc suficient de bine mi-a provocat la un moment dat un moment în care să exclam: ” Și acesta poate fi numit nebun. ” De fapt, suntem toți nebuni în măsura în care reprezentăm un alt univers, entități diferite ale aceleiași specii.

        

Primul miros al dimineților din prezent este mirosul după care am jinduit multă vreme, vocile din jurul universului meu mă fascinează într-un mod delicios de bizar iar Filosoful fără sistem îmi dedică o poesie în diminețile umede în care mă trezesc să așez Luna cu partea văzută spre Pământ.

Mă simt binecuvântată în ultimul timp, vremea se schimbă oriunde aș merge, oamenii zâmbesc larg și dezarmant iar timpul trece după vrerea mea. Mă simt salvată din propria persoană în aceeași măsură în care sunt adânc împlântată în mine. Simt cum urmează alte și alte noi tratate de pace între instanțele mele morale și dorințele cele mai arzătoare. Simt cum mă sublim și tot ce pot să fac este să trăiesc.

Să te întorci către tine , iată o plăcere narcisică superioară, o dorință ce poate fi satisfăcută prin simplul act de a trăi. Aici, în prezent, puternic ancorată în prezentul meu continuu, sau vorba lui Magritte: ”Passé, avenir, je les ignore, Je travaille uniquement pour le présent.”

Nu stiu sa rostesc cuvinte raspicate, dure, tari. Sau poate le rostesc, dar cand vreau sa-i smulg pe altii din ceva. Sau pe mine. Poate ca cele mai dure cuvinte mi le spun tot mie. Una dintre fricile care mi-au ramas de depasit e frica de a nu-i supara pe ceilalti. E un nod in gat pe care-l simt numai la gandul ca cineva s-ar fi putut supara. Sau ca cineva o sa se supere.

Nu stiu cum sa fac ca-n jurul meu sa nu existe niciodata conflicte. Uneori vin din afara, alteori vin de la mine. Ma regasesc neputincioasa in fata celor mai multe. Sa nu se tipe, sa nu se spuna cuvinte grele care nu vor putea fi niciodata retrase. Pietrele se aduna, cuvintele nu se uita.

Dar mai stiu si ca e imposibil. Ca poti sa te detasezi de un conflict, ca poti sa lasi oameni in urma, dar ca nu poti trai intr-o lume in care sa te feresti de conflicte. Ar insemna sa nu mai vrei sa cunosti oameni noi, sa nu mai incerci nimic, sa te feresti de riscuri. Iar a te teme sa nu faci vreo greseala este o greseala in sine. Am invatat sa imi asum riscuri si decizii. Poate nu suficient de mult unele stari care-mi raman atunci cand stiu ca n-am fost suficient de corecta.

Invat insa cum sa prind mai mult curaj in conversatii. Sa am curajul sa spun ce simt. Fiindca atunci cand nu-mi ascult instinctul, pe care-l simt adesea ca pe o intepatura, e doar un compromis pe care-l fac fata de mine. Inima cunoaste prea putin. Ratiunea e cel mai bun sfetnic, alaturi de instinct.

Fiecare zi e o lectie. Azi vreau sa uit un pic de teama asta. Sa scap de nodul ala din gat. Sa respir adanc.

Did this ever happen to you?