Noi iubim pentru ca putem reinventa matematica timpului la nesfarsit si-l putem împarti la doi fara sa ne dea vreodata prea putin. Iubim pentru ca asta e primul capitol din cartea noastra de temelie si de aici curg toate dramele si extazurile care ne fac “mai oameni”. Iubim defectuos, iubim imatur, prematur, iubim în toate formele neregulate, iubim naiv, iubim imperfect, dar o facem, la superlativ chiar. Eu nu am cunoscut mediocritatea în “a iubi”, cum n-am cunoscut nici regretul. Ce înseamna a regreta ca ai iubit pe cineva? Împatureste oamenii, frumos, în sertarul memoriei tale si cauta sa umplii contururi noi, caci dragostea e singura noastra resursa inepuizabila.
Iubim pentru ca pentru asta am fost construiti din punctual zero si pentru ca altfel ne-am clatina. Iubim pentru ca numai asa ploaia e simfonie si nu doar zgomot în pervaz. “Iubim” este o constanta si o ecuatie din care ne extragem si ne introducem. Mai iubim de dragul începutului si echilibrului si mai iubim ca sa aflam ca defapt noi nu avem defecte ci doar cate o spirala rebela în aceasta schita a eului nostru.
Sunt miliarde de raspunsuri la întrebarea asta si prea multe tin de intangibil. tin de cum miroase pielea noastra sub alte maini, de cum se schimba geometria fetei cand ne-ntalnim perechea, de cum visam atat de infantil…
De unde reactii chimice? De unde endorfine? Mie sa-mi lasati dragostea inexplicabila ca-i mai placuta asa.
Cum sa trag eu linie sub tot ce-am scris cand niciodata nu va fi de ajuns? Dar încerc s-o fac spunand ca iubim din simplul fapt ca “unu” e cea mai trista cifra din lume. Eu iubesc pentru ca-mi place cum se loveste verbul asta de timpanul inimii mele.
