"Nimic nu-mi repugna mai mult ca etalarea sentimentelor", a scris Ana Blandiana in Calitatea de martor. "Dramele majore, adevarate, trec neobservate", a adaugat.

Inclin astazi sa o cred. Sa cred ca trec zi de zi pe langa oameni care isi ascund suferintele reale, cu adevarat tragice. Oameni pentru care nu a fost nevoie de un termen de comparatie si care au inteles traind ce inseamna sa te lupti cu adevarat cu ceva si nu cu tine insuti.

Personal, am nevoie de termenul asta de comparatie, la fel cum am nevoie de apa sau de aer. Mi se pare esential sa pun bariere acolo unde pentru altii nu mai exista. Am trecut si eu printr-o lunga perioada in care totul mi se parea nu doar impotriva mea, ci si fara vreo cale de iesire. Dar de-atunci pun mereu problemele reale langa ale mele si-mi dau seama ca ale mele sunt mici si ca au rezolvare.

Ca pana si lucrurile pe care nu le pot rezolva se vor desfasura de la sine, dupa cum le e voia, si e firesc uneori ca noi sa nu putem interveni. Si mai cred, din ce in ce mai mult, in energia care trebuie conservata prin neimpartasirea unor ganduri sau a unor viitoare actiuni. Totul este intr-o miscare pe care fiecare gand o influenteaza. Si cred ca a ne concentra din ce in ce mai mult, a ne educa in aceasta directie nu poate sa ne ajute sa indeplinim ceea ce ne dorim. 

Vad semne pe care inainte nu le vedeam si de care poate nici nu aveam parte fiindca viata nu te ajuta atunci cand nu vrei sa fii ajutat. Dar exista si se inmultesc atunci cand devii responsabil pentru actiunile tale, atunci cand stii ca esti ai puterea de a schimba aproape orice tine de viata ta si ca tot ce trebuie sa faci este sa iei o decizie, apoi inca una, apoi inca una.

A lua decizii dupa decizii e un exercitiu. Unul salvator, as adauga. A fost, pentru mine