”E vremea să fiu vulgar reflexivă ” se întoarseră cuvintele înapoia mea precum indigestia sufletelor.

Nimeni nu întâlnește pe nimeni, nu înțeleg de unde atâta amăgire… ce este această magie neagră? Un soi de mucine împrăștiate pe pereții de acum goi ai camerei.

M-au împuns cu sulița-n fiere aievea, durerea nu fu aievea însă. Ochii umflați nu-i pot deschide din cercul visceral al propriei dezamăgiri.

”De fiecare dată o pasăre trebuie să plece” așa-mi spuneam în copilărie, acum mă felicit pentru singurul lucru de care am fost în stare-n viața mea : să fug. Să fug cât mai departe de mine, de toți și mai ales de cei ce se spoiesc cu false afecte destrăbălate. Suntem singuri. Întotdeauna la un mod absolut.

Antebrațul meu drept e macerat de furnici gigant, privesc cicatricile vechi, le ating cu temere pe cele noi încă supurând și mă-ntorc la Lumea-lui-Niciodată. Aici nu există ” A fost odată”, aici există o cohilie slută, scrijelită cu foștii dinți și același îndemn: ”sondează, sondează-n tine, ca-n martie, ca-n august, ca-n toate acele vremuri în care sufletul tău flana de izbeliște și oamenii surzi loveau cu table de aluminiu în urechea internă a Honei..”

Dacă există un lucru pe care îl putem învăța de aici este acela că ne flatăm singuri când ne închipuim că ne îndrăgostim în totalitate din proprie voință.

În aceeași ordine de idei, Herosia s-a sinucis. A căzut de la balcon după o eventuală despărțire, partenerul ei nu mai avea țigări așa că i-a spus : ”Iubito, nu mai avem țigări/ Trebuie să ne despărțim”.

Înainte să aleagă moartea mi-a spus:  ” durerea este esențială pentru dragoste, pentru acel junghi al îndrăgostirii, Poate cauza o imensă suferință, dar nu uita, suferința este  bazată în general pe propria construcție a realității, care poate avea foooarte puțin de-a face cu construcția celuilalt.

Keine Liebe ohne Furcht und Argwohn ,, mi-a șoptit apoi.

Am întrebat-o de ce vrea să plece, unde duce o simplă sinucidere.

M-a rugat să cer și mai multă dragoste și nebunie până când mă va găsi și pe mine balconul potrivit de unde să plonjez.

I-am răspuns în grabă, numai să o mai țin preț de cinci minute pe loc:

- Fuziunea aceasta spirituală de care îmi vorbești distruge personalitatea individuală, pentru a crea un nou sine, împărțit. La îndrăgostiți, un singur nume este de ajuns. Numele poate simboliza sinele compus? De unde atâta tristețe, erai cea mai veselă vulpe a închipuirilor noastre.

Herosia(sau Hona? – cine mai știe?) plângea sulf din ochii mici și debita o poveste veche, mai veche decât Tevene Mioghe și calul său Demir Șilghi:

- Ceva doare până la muțenie. Numa degetele bâjbâie ca niște viermi scoși  dintr-o  mașină de tocat carne de căprioară. Acum și-au dat duhul și ele.  Iubitul fumează secolul acesta aici. Iar a băut nebuna, copila Herosia, mi-e frică de fulgerele ei, zice domnul acesta fără scrupule. Dar Herosia  tace și-nghite-n sec în plin atac de panică.

Cineva își mănâncă cearcănele mov acum ca să poată să se inunde în voie. Cineva dintr-un pantheon neinventat, o zeiță s-ar spune adoră un muritor prea nu-știu-cum.

Asta până când zeița scoate fulgerele din tolbă, atunci, semimuritorul se chircește la pământ. de durere zice el, râzând spune Herosia . Herosia visează un om onorabil prin traducere, dar nu tocmai așa. Domnul acesta  caută o plăcere mai mult decât colaterală, caută ceafa numai a lui.

Herosia s-a aruncat. În urma ei, un hârtie mototolită pe care stau așezate cuvinte zadarnice:

” Iubitul meu, o umbră într-o colonie de furnici, o umbră într-o pictură de Van Gogh, cu aceiași ochi triști și geniali, iubitul meu cu lacrimi necurse pe nasturele verde, iubitul meu cu berze care merg prin pământ albastru și retezat de alicele unui elicopter ridat de trecerea unui timpo ireal. Timpo, iubitule, timpo..”

Herosia s-a sinucis. De atunci mă gândesc halucinant când voi găsi balconul potrivit pentru plonjarea celor 115 oase ale mele, ori erau zece mii ?

Acum că Herosia nu mai e , nu știu unde să mă duc. Să plec din propria-mi casă . Îmi iau cochilia-n spate și am să bat din ușă-n ușă. Poate cineva de aici, din această realitate, să primească un copil orfan ?