Noi iubim pentru ca putem reinventa matematica timpului la nesfarsit si-l putem împarti la doi fara sa ne dea vreodata prea putin. Iubim pentru ca asta e primul capitol din cartea noastra de temelie si de aici curg toate dramele si extazurile care ne fac “mai oameni”. Iubim defectuos, iubim imatur, prematur, iubim în toate formele neregulate, iubim naiv, iubim imperfect, dar o facem, la superlativ chiar. Eu nu am cunoscut mediocritatea în “a iubi”, cum n-am cunoscut nici regretul. Ce înseamna a regreta ca ai iubit pe cineva? Împatureste oamenii, frumos, în sertarul memoriei tale si cauta sa umplii contururi noi, caci dragostea e singura noastra resursa inepuizabila.

Iubim pentru ca pentru asta am fost construiti din punctual zero si pentru ca altfel ne-am clatina.  Iubim pentru ca numai asa ploaia e simfonie si nu doar zgomot în pervaz. “Iubim” este o constanta si o ecuatie din care ne extragem si ne introducem.  Mai iubim de dragul începutului si echilibrului si mai iubim ca sa aflam ca defapt noi nu avem defecte ci doar cate o spirala rebela în aceasta schita a eului nostru.

Sunt miliarde de raspunsuri la întrebarea asta si prea multe tin de intangibil. tin de cum miroase pielea noastra sub alte maini, de cum se schimba geometria fetei cand ne-ntalnim perechea, de cum visam atat de infantil…

De unde reactii chimice? De unde endorfine? Mie sa-mi lasati dragostea inexplicabila ca-i mai placuta asa.

Cum sa trag eu linie sub tot ce-am scris cand niciodata nu va fi de ajuns? Dar încerc s-o fac spunand ca iubim din simplul fapt ca “unu” e cea mai trista cifra din lume. Eu iubesc pentru ca-mi place cum se loveste verbul asta de timpanul inimii mele.

Tine-mi dimineata de vorba -

Cam atunci visez eu cel mai urat

Si nu lasa sa ma fure suspinul.

La pranz sa faci vant singuratatii

S-o plimbi pe alei pustii, necalcate-n picioare,

S-o duci în statia de-autobuz si s-o trimiti cat mai departe.

Noaptea s-o speli de cerneala,

Pana se scurg cuvintele de pe bolta cereasca

În zoaie subtiri si stele sparte.

 Cam atat as avea de zis

Scrie-mi ceva,

Hai, scrie-mi..

De dragul timpului ce ne sta ca punct de intersectie

Al lumilor paralele din care venim

De dragul timpului ce trece printre noi

Si ne zgarie umeri si-obraz stang

Si ne rupe fire de par,

pana chelim pe dedesubt de la atata vreme.

Mai scrie-mi ceva,

De dragul vorbelor ce-mi mangaie timpanul

Pana se dizolva-n ceata gandurilor multe,

De dragul vorbelor în care,

Tu stii,

Eu nu mai cred..

Mai scrie…

Din drag de dor nebun, uitat ca semn de carte,

Strivit de litere din plumb bacovian

cu spinari cocosate.

 Si daca nu, macar din drag de mine,

fa bine si ma minte!

Doar sa-mi mai desenezi pe suflet

vreo doua cuvinte.

                                                În litere sunt mici coagulari de chin 

Desmat de versuri efemere.

Din toate sunt cate putin,

Din toate-adun cate-o durere.

Fara de voce mi-ai compus Romante,

Tu, Minulescule fara egal,

Iar tu, Nichita, mi-ai blocat sperante

Ma spal intens si consecvent,

Sa-mi curat Boala lui Sorescu 

O fac cu calm, dar insistent.

m-au gasit norii

 si mi-au încalecat corpul cu umbrele lor

 m-au gasit firele de iarba

 si mi-au gadilat urechile cu zgomotul lor teribil

 m-a gasit gandul

 ca te pot face sa dispari stingad lumina

 m-a gasit marea

 m-au gasit orele

 si mi s-au asezat cuminti ca pisicile în poala

 m-au gasit lanuri de maci, nunti de fluturi, stele cazatoare,

 universul m-a gasit, scarpinandu-se neglijent în buric,

 m-ai gasit tu

 cand te-ai împiedicat si ai cazut în bratele mele

 eu nu m-am gasit,

 de mine ma pot ascunde cel mai bine.

mana mea dreapta îmi face cafeaua atat de buna

tot ea îmi tine umbrela pe timp de furtuna

mana mea dreapta sta mereu în dreapta mea la masa

ma insoteste umila, atenta, pe strada, prin casa

mana mea dreapta e buna la toate

uit-o, sta atat de frumos la soare, pe spate

mana mea dreapta chiar e mana mea dreapta

hotarata acum spre tine se îndreapta

am trimis-o personal sa-ti spuna

ca pe cerul senin se scalda o luna

tie,

am sa-ti las candva,

un fel de mostenire

(sa nu-i zic amintire

ca poate nu iti va placea);

toti pasii-mpiedicati pe drum

si degete-nmuiate-n scrum,

saliva rece pe buza de sus,

sa-neci in ea tot ce n-ai spus…

si dintii prinsi adanc in piele,

parafa-n piept

“larevedere”

De mult sunt muta si cu cat incerc sa vorbesc mai mult cu atat ma pierd in litere, in spatii, mai putin in cuvinte. Ma intreb cand am incetat sa vorbesc, sa iti trantesc cuvinte frumoase in fata, sa iti zgudui zambetul de pe buze si sa iti arat ce simt. Nu exista un tu, exista toti cei din jurul meu. Si urlu in tacerea asta. 
Singurele momente cand ma arunc in cuvinte este cand mimez usurinta cu care pot sa vorbesc, sa lamuresc ce vreau sa zic de atata timp. Sunt atat de calma, ca si cum mi-e atat de usor sa flatez, sa jignesc, sa vorbesc, sa vorbesc.
De ce alcool si cuvinte? Pentru ca se completeaza. Oamenii muti beau alcool. E un tratament rapid pentru cuvintele care vor sa-ti iasa pe gura, cu un scop nobil. Sa te dezmuteasca. Alcoolul e murdar, e ieftin, e vechi. Cu totii se ineaca in el cand vor sa vorbeasca. Faci o gargara de cuvinte, te golesti de ganduri mute si poti sa zambesti din nou.
Astazi nu mai bem. Maine nu mai bem alcool. O sa il mimam, si poate cand ceilalti nu vor mai putea distinge mima reusita de realitate, o sa putem vorbi usor. Hai sa mimam alcoolul, hai sa vorbim. Hai sa ucidem tacerea pana nu ne ucide ea.

That beautiful feeling when you finally find something you've been looking for so hard

Stii, noptile sunt grele si oamenii din ce în ce mai putini. Iar Apocalipsa asta e un fenomen pur subiectiv, un fel de viraj brusc în urma caruia esti rupt în bucati, aruncat cu gratie într-o masina de spalat si curatat de orice vlaga, printr-o simpla apasare a butonului de centrifugare. Si ma iau cumva de pe jos si ma pun la loc. Bucatile se lovesc una de alta, fosnesc sub piele, dar nu trec de ea, prin ea…  Sub talpile tale mereu mi-au scrasnit oasele simultan, ca dupa o pregatire anevoioasa, în care fiecare muschi stie cand sa se desprinda, iar fiecare cartilaj se rupe la timp. Nimic nu întarzie: nici tu, nici durerea, nici zgomotul, nici pauza adanca a repunerii… la loc.

Uneori nu-i nevoie decat de prezenta unei a doua persoane în camera ca sa ti se aline sentimentul de singuratate. Unul ar fi de ajuns. Tacerea vindeca mai bine si mai multe, daca mai e împartita si cu altcineva; atmosfera claustrofoba se subtiaza treptat, linistea se umple cu zgomotul pasilor, iar frica de a adormi se dizolva într-o calmitate nebanuita. Nu credeam sa pot umple doar atat de putin din camera asta. Dedesubtul libertinajului din noi zace o sete de echilibru incomensurabila. Fugim de oameni si de noi, ne autoproclamam nonconformisti, fumatori de nopti albe. Alergam cu totii spre aceeasi stabilitate, fie ea de orice fel, întrucat orice dezechilibru ne este fatal.

E  dimineata, camera e goala, dar plina de-o liniste categorica; nu se alege nimic de mine.

Straina de vantul hoinar... ma gandesc la flori.. adun cu mintea puful gandurilor în manunchi de papadie si... nu stiu pe care s-o aleg sa-mi fie pentru un dor de departe... de departe, al copilariei..campuri..maci.. am stiut din totdeauna ca macul creste în mine.. floare rosie se naste într-o primavara si unduie linistea tacerii într-o vara cu snopi de grau tainic ascunsi în împletitura galbena a spicului.. macul..fragilitatea..petale rasfirate pe un orizont peticit de ploaie, într-un gand efemer de toamna.. Macii..m-am stiut dintotdeauna nascuta din culoare rosie.. renascuta din fragilitatea vietii, atat de puternica, atat de efemera, atat de vie!

Odata, un mac mi-a spus povestea iubirii încrustata în tacerea vantului.Era o fata închisa într-un bob marunt de nisip, lacrima închisa într-o piatra de durere, o lacrima care tinea în ea pulsul vietii pana atunci cand se va naste, într-o lume a trairii, a viului!

Vantul purta samanta spre locul unde se zamisleste ploaia, acolo unde se nasc norii, acolo unde renaste lumina...la casa vantului, de unde pleaca toate cele cunoscute spre zari necunoscute.

Un bob, o samanta doarme la radacina graului, în locul în care creste mirosul painii din galbenul împletit al soarelui în firul de grau.

Doua palme de nori adorm samanta într-un culcusl de tarana...

Alintata de picuri de roua, hranita de lumina, mangaiata de vant creste...creste...floare de mac...rosie, vie, minune pentru viata, minune din minunea vietii.

Era o simpla poveste a cresterii fara întamplari culminante, doar o întamplare a firii, o întamplare a lui a fi!

Rosu si viu!

Am închis ochii, am lasat sa picure din ei o lacrima de iubire pentru micuta floare, un picur din sufletul meu cald, pulsand, rasad de floare rosie.

Am înteles ca am floare de mac în inima, am înteles ca mi-e inima floarea de mac...am înteles ca pentru mine, macii...sunt sublimul iubirii.

De ce?

Pentru ca nu exista puritate mai rosie a naturii decat în plapandele lor petale...viata mai fragila si mai puternica decat a lor.

De-as rupe o floare de mac...moare atat de repede...de fapt, cand o rupi...cand rupi tulpina fragila...imediat petalele plang în lacrimi rosii catre pamant... plang eterna suferinta...atat de rosu...atat de pur...atat de repede...

De o las în bataia vantului se tanguie, lin, rostind balada celor care îsi cheama, în dor, iubirea unul catre celalalt – este atata frumusete si atata tristete în plapandele lor fiinte încat...sunt o minune ca traiesc, totusi!

Balada iubirii în rosu de mac...pe-o petala de mac scriu destul cat sa încapa în sufletele dragi care mor cu o toamna si renasc într-o primavara...traind într-un mac o iubire de-o vara împletita în cununa de grau din spic galben de lumina.

Iubirea ne vorbeste într-o petala de mac atunci cand cuvintele au încetat sa mai existe...s-au împlinit într-un mac...maci...si-o inima rosie..

Liniste.Liniste.Si mai multa liniste. În camera domneste o atmosfera de înmormantare prelungita, cu ecouri largi de ochi închisi si ganduri hoinare.