Nu ma mai supar, sunt calma,nu mai beau cafea. Ce-i drept, ma doare mai des inima si sunt mai singura.

Dorul se masoara în kilogram pe centimetru patrat de piele pe care degetele au tastat, în graba, cateva cuvinte acum prea mult timp.

Ochii care nu se vad, se revad, iar cei ce închisi au fost, se poarta-n suflet pe vecie.

Vreau sa plec.

M-am nascut cu dorinta asta,

sper doar sa nu mor cu ea.

Am început sa ma împiedic de cartile de prin casa.

La suprafata ma tin doar cuvintele. si cateva amintiri ce mai rasar doar pe întuneric, cand peretii mi-s surdo-muti.

M-am mai cautat adesea prin ele, prin carti, pana nu m-am mai gasit nici cu copertile închise; m-au sechestrat si mi-au torturat realitatea pana am devenit personaj al fantasmelor ce mi le înganau la lumina lampii cu bec de 25 de wati.

Gandurile mele s-au transformat într-un fel de cod Morse pe ritmuri psihedelice.