Totul se schimbă, totul se mişcă, evoluează, involuează, totul se pierde, din noi rămân doar amintiri şi poveşti, rămân doar fragmente de adevăr subiective şi multe întrebări, iar uneori chiar ai nevoie ca un singur lucru să rămână la fel.Stresul că analizezi prea mult sau că nu o faci deloc. Stresul că nu mai ai şaptisprezece ani, nici măcar nouăsprezece, că nu ai fost niciodată doar adolescent, pentru că gândeai şi simţeai prea profund.  Disperarea că nu există beatitudine decât în emoţiile pe care nu mai ai cum să le prefaci din nimicuri. Calmul cu care iei decizii importante, semnul maturizării. Dezamăgirea că prietenia se menţine de la un punct doar din comoditate şi un trecut comun, precum relaţiile lungi şi ok. Faptul că deteşti acest ok şi totuşi e singurul cuvânt cu care poţi răspunde miilor de întrebări stresante şi indiscrete. Ţipetele care răsună din tine când nu te mai cunoşti, când nu te poţi găsi, când nu îţi poţi imagina viitorul, prezentul insistă să devină trecut şi înţelegi că a trăi în trecut e de fapt mai firesc decât a trăi clipa. Trecutul măcar are un fir, are o noimă, pe când prezentul nu poate sta locului. O amintire are încorporată în ea zeci, sute, mii de „acum”. Spui atât de uşor atunci, dar pentru un atunci strângi mult prea greu, mult prea mult. E epuizant. E stresant. Vrei o pauză, vrei să te pierzi în ceva, aşa că te înscrii într-o cursă către orgasm. Al ochilor când plângi până când nu mai ai lacrimi şi te relaxezi subit, al corpului până când transpiri şi te lipeşti de cearceaf şi de o altă nuanţă de piele, al minţii în tripurile ei neînţelese, al sufletului în tremurul lui nesăbuit. Stresul dintre orgasme. Stresul de a exista, de a simţi, de a gândi, de a fi mai bun. Pentru că toţi pot fi răi, dar nimeni nu mai reuşeşte să fie bun. O pauză le va rezolva pe toate, măcar pentru o clipă. O pauză de ţigară, până când i se scoală iar, până când începe o altă melodie tristă, până-ţi vine o idee sau începi să înţelegi ceva. O pauză.