Oamenii? Hm, oamenii aleargă bezmetic după aparențe,uitând în fiecare zi că această cheltuială nenecesară de energie îi lasă fără de vlagă la sfârșitul zilei. Treaba asta cu falsificatul trăirilor, cu nevoia unora de a trăi doar din aparențe mă-nspăimântă. Unii din aceștia o fac bine încăpățânându-se zi de zi să trăiască în pielea unui personaj ce nu respiră. Și dacă nu reușești să respiri cu plămâni de împrumut asta e bine. Dacă nu reușești să respiri nici cu plămânii tăi atunci moarte se numește tot ce pretinzi că ai de arătat.

-          Tu unde ești ? – m-a întrebat într-o zi un prieten imaginar.

-          Undeva prin mine, i-am răspuns. Și destul de departe de ce cred eu uneori că reprezint. Poate e o poziție inversă față de poziția neutră în care am vrea, într-un mod ideal  să ne aflăm.

Apoi mi-a cerut o hartă. O hartă a mea?

-          Ai lăsat liniștea ta cuiva sau așa ai fost mereu ?

Pentru o clipă m-am făcut mică în mine, cu sufletul făcut bici am continuat să mă ermetizez:

-          Liniștea e ceva atât de abstract încât nu o pot cuprinde în mine de cele mai multe ori, am șoptit. Liniștea provoacă, nu crezi?

Aș fi vrut să spun că liniștea mi-am lăsat-o de ceva vreme în buzunarul stâng al lui Echt, dar mi-am oprit gândul.

Zâmbetul cui l-am lăsat m-am întrebat apoi în sine. Zâmbetul meu implacabil, mai departe de el se află ce nu se poate cunoaște, acel zâmbet pe care l-am lăsat să doarmă cu liniștea în buzunarul magic al lumii Te.

Din aste motive sunt numită nebună. Mie-mi vine a râde întocmai Rosalindei lui Shakespeare și să repet asemenea ei, lipsită de false pudori și alte asemenea aparențe:

” Dragostea este în întregime o nebunie și, îți spun, merită o cameră întunecată și un bici în aceeași măsură ca și oamenii nebuni: iar motivul pentru care ei nu sunt pedepsiți astfel și vindecați este că nebunia este atât de obișnuită, încât și călăii sunt îndrăgostiți”.

Sunt zbatere. Și așa îmi place să mă văd.  Provizoriu.