Nu ne mai spunem nimic, deşi uneori avem conversaţii infinite. Ne povestim vieţile, fără să spunem ce ne doare. “Doar n-o să îi arăt celuilalt că am răni, că sufletul e ciuntit pe ici, pe colo, dar că sunt totuşi om şi am o inimă care n-a uitat să iubească”. Scoatem din CV-ul pe care nu ni-l cere nimeni cele mai bune colecţii de cărţi, de muzică, de experienţe şi de vorbe de duh. Punem înţelepciunea în ramă şi o aşezăm frumuşel pe masă, vârând-o sub nasul celui din faţa noastră. Perfecţiune întruchipată ne suntem, în acele momente, perfecţiune pe care o vedem şi o cerem şi de la celălalt. Strălucim şi chiar o credem. Fiindcă ne arătăm doar împrejurările despre care am învăţat atâta vreme să vorbim, mai ales la orele de franceză, unde cel mai important era că “Biblioteca e la dreapta” şi că “Pe masă e o carte. Cartea e a lui Phil”.

Derulăm astfel o poveste nescrisă, ironizaţi, la rândul nostru, de toţi cei care şi-au rostit amorul în corespondenţe fără sfârşit. E drept că, dacă nu aveai atâta noroc, iubirea se consuma uneori prin scris, aşa cum s-a întâmplat între Kafka şi Milena, traducătoarea lui, dar de cele mai multe ori toate scrisorile erau combustibil pentru o pasiune care ştia să ardă ani de-a rândul cu aceeaşi intensitate.

Ne consumăm astăzi poveştile înainte de a începe, prin texte scurte, prin cuvinte care înseamnă orice în afară de ceea ce ar trebui să reflecte realitatea, prin prescurtări şi gesturi scurte pe care le faci la restaurant când ceri nota. Nici măcar atunci nu ştim să vorbim, în ultima clipă. Atunci ni se face parcă frică cel mai mult şi reacţionăm, de cele mai multe ori, în două feluri: fie ajungem să rostim cuvinte pe care să le regretăm, fie ne închidem în noi şi începem să ne rostim, zi şi noapte, ceea ce ar fi trebuit să spunem şi n-am spus. Fugim de comunicarea deschisă şi sinceră ca de foc. Ar însemna să ne asumăm toată fiinţa, să ne arătăm lumii cum suntem. Uităm că suntem toţi o singură poveste, identică. Fără să fi avut aceleaşi experienţe, avem aceleaşi trăiri. Nu suntem biblioteci, nu suntem diplome şi nici citate din marii înţelepţi. Suntem simţire, suntem sentimente pe care le ascundem, suntem instincte de care fugim. Suntem oameni şi parcă uităm. Nu suntem cea mai bună variantă a noastră, dar cum să o descoperim dacă ne-o ascundem chiar nouă?

Poate că acest exerciţiu pe care mi-l promit şi mie ne va ajuta să îndrăznim să comunicăm onest: mai întâi cu noi, apoi cu ceilalţi. Să ne întrebăm ce vrem de la noi şi să dăm un răspuns corect. Să ne scriem nouă prima scrisoare de amor. Una lungă în care să ne vorbim despre răni, despre iubirile prezente şi trecute. Nimic despre ultimele filme văzute, nimic despre cărţi. Să dăm un pic la o parte suprafaţa argintată şi să vedem ce rămâne. Să ne promitem că ne mai scriem şi cu altă ocazie şi că, atunci când vom fi exersat destul sinceritatea faţă de noi, o vom face cunoscută şi lumii. Cu riscul de a fi răniţi cu prima ocazie, dar şi cu şansa de a descoperi un om care să recunoască în noi o fiinţă, nu un vis.