"Nimic nu-mi repugna mai mult ca etalarea sentimentelor", a scris Ana Blandiana in Calitatea de martor. "Dramele majore, adevarate, trec neobservate", a adaugat.

Inclin astazi sa o cred. Sa cred ca trec zi de zi pe langa oameni care isi ascund suferintele reale, cu adevarat tragice. Oameni pentru care nu a fost nevoie de un termen de comparatie si care au inteles traind ce inseamna sa te lupti cu adevarat cu ceva si nu cu tine insuti.

Personal, am nevoie de termenul asta de comparatie, la fel cum am nevoie de apa sau de aer. Mi se pare esential sa pun bariere acolo unde pentru altii nu mai exista. Am trecut si eu printr-o lunga perioada in care totul mi se parea nu doar impotriva mea, ci si fara vreo cale de iesire. Dar de-atunci pun mereu problemele reale langa ale mele si-mi dau seama ca ale mele sunt mici si ca au rezolvare.

Ca pana si lucrurile pe care nu le pot rezolva se vor desfasura de la sine, dupa cum le e voia, si e firesc uneori ca noi sa nu putem interveni. Si mai cred, din ce in ce mai mult, in energia care trebuie conservata prin neimpartasirea unor ganduri sau a unor viitoare actiuni. Totul este intr-o miscare pe care fiecare gand o influenteaza. Si cred ca a ne concentra din ce in ce mai mult, a ne educa in aceasta directie nu poate sa ne ajute sa indeplinim ceea ce ne dorim. 

Vad semne pe care inainte nu le vedeam si de care poate nici nu aveam parte fiindca viata nu te ajuta atunci cand nu vrei sa fii ajutat. Dar exista si se inmultesc atunci cand devii responsabil pentru actiunile tale, atunci cand stii ca esti ai puterea de a schimba aproape orice tine de viata ta si ca tot ce trebuie sa faci este sa iei o decizie, apoi inca una, apoi inca una.

A lua decizii dupa decizii e un exercitiu. Unul salvator, as adauga. A fost, pentru mine

Uite ca..

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=ePxBjNQ0EMI#!
... luciditatea vine cand te astepti mai putin. si atunci cand ai nevoie de ea. fix inainte sa crezi ca o sa sari prin tavan de fericire, te potolesti.

ia stai putin, intai sa sarim parleazul si pe urma poti sa sari cat vrei. si poate nici atunci. fiindca emotiile alea care se aduna ghemotoc si-apoi o iau la vale si aduna tot in cale n-au fost bune mai niciodata. bune, sigur, cat sa te faca sa zambesti pe moment si sa simti ca, per total, ai trait o saptamana buna, o luna buna, un an bun. numai ca dupa orice emotie puternica de fericire, echilibrul si-a urmat cursul si-ai primit imediat o palma.

poftim! numai ca o sa te mai bucuri la fel de mult de nenumarate ori inainte sa prinzi luciditatea de-un picior si s-o tii langa tine. fiindca doar atunci inveti sa faci mai putine greseli, sa vezi mai bine, sa simti mai obiectiv (da, se poate), sa pui totul la rece si sa iti potolesti bataile inimii cu un pahar zdravan de apa. 

nu numai fericirile nauce te aduc aici. de fapt, nu ele, ci dezamagirile crunte care vin dupa. cat de cu capul in nori sa fii sa nu te-nveti minte in cele din urma? cand stii ca asa functioneaza lucrurile, incepi sa alegi echilibrul ala. 

evident, o sa simti la inceput ca-ti jertfesti fericirea, ca e dreptul tau sa zburzi cat vrei si sa uiti de toate. numai ca dreptul tau sau, de fapt, responsabilitatea ta e sa faci lucrurile cu mintea clara si cu entuziasmul in doze mici, cat sa fii acolo cu inima fara sa nu mai auzi ce-ti striga ratiunea. 

nu zic ca am atins inca acel echilibru. unde mai pui ca-s superstitioasa din cale-afara cand vine vorba de un SINGUR lucru: ori de cate ori m-am bucurat ENORM de ceva ce urma sa se intample si-am povestit si pe urma nu s-a mai intamplat. 

si cand se intampla si presimti ca acum ca ai povestit se duce totul de rapa, stii ca, de fapt, universul a rearanjat totul ca sa-ti traiesti tu realitatea imaginata si temuta. e tot un fel de creanga pe care ti-o tai singur de sub picioare. numai ca important e sa stii ca tu esti responsabil pentru toate acestea. 

deci paharul cu apa rece functioneaza in multe privinte. te bucuri mai... onest. mai inteligent. mai cand e cazul. mai ca un om matur. mai... nu stiu. mai cat sa faci sa-ti fie bine. 

 Totul se schimbă, totul se mişcă, evoluează, involuează, totul se pierde, din noi rămân doar amintiri şi poveşti, rămân doar fragmente de adevăr subiective şi multe întrebări, iar uneori chiar ai nevoie ca un singur lucru să rămână la fel.Stresul că analizezi prea mult sau că nu o faci deloc. Stresul că nu mai ai şaptisprezece ani, nici măcar nouăsprezece, că nu ai fost niciodată doar adolescent, pentru că gândeai şi simţeai prea profund.  Disperarea că nu există beatitudine decât în emoţiile pe care nu mai ai cum să le prefaci din nimicuri. Calmul cu care iei decizii importante, semnul maturizării. Dezamăgirea că prietenia se menţine de la un punct doar din comoditate şi un trecut comun, precum relaţiile lungi şi ok. Faptul că deteşti acest ok şi totuşi e singurul cuvânt cu care poţi răspunde miilor de întrebări stresante şi indiscrete. Ţipetele care răsună din tine când nu te mai cunoşti, când nu te poţi găsi, când nu îţi poţi imagina viitorul, prezentul insistă să devină trecut şi înţelegi că a trăi în trecut e de fapt mai firesc decât a trăi clipa. Trecutul măcar are un fir, are o noimă, pe când prezentul nu poate sta locului. O amintire are încorporată în ea zeci, sute, mii de „acum”. Spui atât de uşor atunci, dar pentru un atunci strângi mult prea greu, mult prea mult. E epuizant. E stresant. Vrei o pauză, vrei să te pierzi în ceva, aşa că te înscrii într-o cursă către orgasm. Al ochilor când plângi până când nu mai ai lacrimi şi te relaxezi subit, al corpului până când transpiri şi te lipeşti de cearceaf şi de o altă nuanţă de piele, al minţii în tripurile ei neînţelese, al sufletului în tremurul lui nesăbuit. Stresul dintre orgasme. Stresul de a exista, de a simţi, de a gândi, de a fi mai bun. Pentru că toţi pot fi răi, dar nimeni nu mai reuşeşte să fie bun. O pauză le va rezolva pe toate, măcar pentru o clipă. O pauză de ţigară, până când i se scoală iar, până când începe o altă melodie tristă, până-ţi vine o idee sau începi să înţelegi ceva. O pauză.

ş

 nu regăsesc nimic din ce-am sperat/crezut că voi regăsi aici.

 am simţit primăvara astăzi. am mirosit-o. mi-a mângâiat obrajii, gâtul, braţele. m-a întrebat de ce-mi fac asta şi mi-a amintit de toţi oamenii din jurul meu care nu au înţeles.

 înecul e făcut din aer. e o metaforă simplă, puerilă, ieftină, superficială, greşită. dar aerul chiar se simte ca apa atunci când îmi inundă plămânii şi nu mai pot respira. doar atât mai pot face. să scriu metaforededoibani. mai preţioase totuşi în italic.

 mă dor mâinile. până şi somnul apasă greu. apasă greu. vezi? ieftin. nu mă ajută scriitorii români. nu găsesc nimic din ceea ce aveam cândva. aş vrea să pot spune bună dimineaţa cu drag. nu spun, nu vreau să le irosesc. cuvintele necuvintele ca nişte sentimente ascunse. cuvintele sunt toate necuvinte. mâini de plumb, aşa vă simt. poate că până la urmă o să-mi placă tot bacovia. aşa, prosteşte. ca în gimnaziu. zici plumb şi te gândeşti imediat la el.

din roză a rămas doar spinul
şi din bacovia doar plumbul

 dar pe urmă zici alt autor străin descoperit în facultate şi te încrunţi că pe ăsta încă nu l-ai citit suficient. câţi au trecut însă fără să-i fi oprit în braţe.

 înapoi la scris, n-a mai rămas nimic, nicăieri. poate rezolvă primăvara asta ceva

Cele zece minute in care imi beau cafeaua

nu am mai mult timp. nu-mi fac, uneori, mai mult timp. aseara am ajuns la ultima parte din biografia fridei kahlo. citeam si plangeam. n-am vazut pe nimeni care sa citeasca si sa planga asa. nici macar pe mine. am plans pentru toate durerile pe care le-a indurat ca si cum citeam despre cineva cunoscut si drag. si frida kahlo mi-e infinit de draga.

in jur, oamenii nu sunt sensibili. nici eu. ne ferim de durerile altora de parca s-ar lua. si, de cele mai multe ori, se iau. nu vrem sa auzim, nu vrem sa stim. ne inchidem ochii si urechile ca si cum in lume n-ar exista durere. dar exista.

poti sa nu te gandesti sau poti sa-ti accepti tara asta. tară, şi nu ţară. accept sa duc dupa mine sau odata cu mine ceea ce multi vor critica fiindca nu vor intelege. dar asta te face pe tine sa fii om plin sau personaj rotund.

ghicesc neincrederile altora. pe de o parte, fiindca si eu le-am avut. pe de alta parte, fiindca am invatat, in timp, sa mi le disimulez. e adevarat, multe dintre ele au si disparut. am avut, cu aproape trei ani in urma, parte de ceea ce azi numesc revelatie.

e greu sa inaintezi fara directii precise. sau poate ca e greu sa inaintezi cand ai directii precise. poate ca cel mai bun mod de a inainta e de a sta pe loc. cand nu-ti directionezi existenta, ci doar existi.

.

Am scris candva despre tine. Am însirat cuvinte si le-am stors înainte de asta de orice continut vulgar pe care ar putea sa-l aiba daca tu nu ai exista. Nici nu mai stiu unde te-am gasit, sau daca ai fost o alegere. Poate mi te-am imaginat calcandu-mi prin palme si placandu-mi atat de mult senzatia de apropiere dintre noi. Nu de-asta te-am vrut langa mine, nu pentru a-mi fi donator de stari pe care nu le pot simti decat fiind ajutata. Am avut presimtirea ca tu îmi poti face inima sa bata încat sa o pot auzi. Nu stiu daca vreo cultura merge dupa acest fapt, dar stiu ca undeva pe acest Pamant, oamenii îsi pot auzi inima batand doar daca iubesc. Asta am cautat întotdeauna sa aflu, daca pot iubi. 

Am scris candva despre iubirea pe care am simtit-o. Si deodata, nu au mai fost cuvinte. Nu stiu daca te-am lasat sa iei tot ce aveam, dar stiu ca ma aveai dinainte sa ma cunosti.

Eu.

Eu nu cunosc plictiseala, decat delirul in declin.
Eu nu cred in viata de apoi, nu cred in purgatoriu, nu cred in rai sau in iad, dar ma rog la Dumnezeu sa gasesc inelul primit de ziua mea de la tata.
Eu nu am vazut niciodata un om zburand, dar eu inca vreau sa zbor.
Eu nu ma consider un om bun, dar iubesc mai mult decat un om bun.
Eu iubesc numai ce imi apartine pentru ca tot ce doresc imi apartine sau imi va apartine.
Eu nu sunt atat de egoista si egocentrica pe cat a-ti crede, cu toata ca scriu 21 fraze incepand cu “Eu”. 
Eu nu desenez fete zambitoare, dar asta nu inseamna ca nu sunt fericita.
Eu desenez spirale, dar asta nu inseamna nici ca sunt fericita.

Eu nu vorbesc inainte sa gandesc, dar asta nu constituie un avantaj pentru ca ceilalti mi-o iau inainte.
Eu ma consider o nefericita.
Dar sunt uneori fericita. Nefericirea mea consta in faptul ca fericirii i-am putut rezista. Nefericirii, niciodata.
Eu am multe voci. Multi ochi. Astazi mi-am luat ochii calzi si vocea de 7 februarie.
Eu nu plantez copaci, nu reciclez plastic, nu folosesc faina integrala, nu adun gunoaiele de pe jos, ba chiar mai mult ! Prin prisma obiectivismului detasat si rece asupra proprie-mi fapturi indraznesc sa mentionez ca aproape in fiecare zi arunc ambalajul argintiu de la guma de mestecat pe jos.
Eu sunt un tablou in miscare pe care lumea inca nu s-a saturat sa-l priveasca.
Eu sunt acelasi tablou ce-am fost si ieri si acum un an. Tonurile vocii, umbrele trecutului, perspectiva asupra iubirii si conturul liniilor exterioare sunt, intr-adevar, schimbate.
Eu nu invat din greseli, pentru ca eu nu gresesc decat in situatiile critice si esentiale, iar aceste situatii sunt unicate, singulare si fara indoiala, impotriva vointei mele.
Eu sunt probabil singurul om care crede ca striveste corola de minuni a lumii doar scriind aceste cuvinte.
Eu cred ca Timpul nu are nicio tangenta cu mine, iar ceasul de pe perete este doar iluzia optica a unui abis plin de neant. A unei gauri negre in care ne scurgem pe masura ce ne aruncam ochii spre el, inghitind din noi secunde, calm si sigur, ca un aspirator insetat de materie, insetat de memorie, de vitamine si culori. Nu va uitati la ceas. Avem o placere sadica de a o face.
Eu ma masor in amperi.

http://www.youtube.com/watch?v=DQOAJxqYYf0&feature=youtu.be

O clipa rotunda

Îmi dau seama din ce în ce mai mult, din ce în ce mai des, ca oamenilor le este teama de ceea ce-si doresc.

           O mare parte încearca sa-si joace fericirea într-o piesa nepotrivita, dar cu totii ravnesc la mai mult, la o împlinire permanenta, la fericirea durabila.Vor sa  traga cu totii de existenta unui curcubeu pana în infinit.  Dar la fel de multi uita ca spontaneitatea si frumusetea unui curcubeu nu se masoara în ani, nici macar în ore.

Ar putea ramane la fel proaspat ca în putinele minute în care îl putem vedea?  Astfel de realităti, imagini, trairi, îsi au propriul timp tocmai pentru ca se afla dincolo de el. Doar noi, oamenii, cei plini de ratiune, ne încapatanam sa gasim limite temporale pentru orice. Probabil este o necesitate, altfel ar ramane doar incertitudinea...cum ne-am putea bucura cu adevarat de o clipa cand  noi avem nevoie de ani întregi împletiti cu astfel de momente.  La ce ar mai fi bun prezentul daca n-ar urma un viitor care ne înghite gandurile chiar dinainte de prezent?

Va spun eu la ce: la fericire cu siguranta.  La fericirea pe care un om o poate identifica total cu el însusi,  o traire completa în care crede, constient fiind de efemeritatea ei.  Cel mai mare risc, cel al pierderii, fiind anulat tocmai prin asumarea lui.  

Nu stiu adevaruri universale, nu as putea filozofa decat inutil, aducandu-mi mai multe semne de întrebare. Dar în tineretea mea visatoare stiu, cu siguranta, ca unele lucruri sunt încadrate la fel de inutil în timp, stiu ca intensitatea acestor clipe nu este conditionata si nici definita de durata lor. Stiu ca putem trai ani în cateva clipe, atat cat dureaza o privire.
Dar  oamenii se tem de ceea ce-si doresc cu adevarat, de cele mai nebunesti si mai riscante dorinte închise în resemnare, în neputinta. Si se întorc la timp, arunca vina pe el, pe lipsa lui.
De fapt, sa nu mai vorbesc la persoana a treia, cu totii facem acest lucru.  

          Este o nebunie poate prea nefireasca sa încercam să schimbam macazul în urma unei clipe, în urma unei priviri. Chiar daca acolo, în stralucirea acelor ochi, am găsit toate culorile curcubeului si zambetul din ele. Chiar daca fericirea era unde nu vor fi niciodata anii.
Putem astepta o alta ploaie nebuna dar nu vom mai vedea acelasi curcubeu

Am umplut golul

Uneori parca nici nu mai sunt aici. E greu de explicat. E ca si cum as fi ajuns mai departe decat mi-am propus vreodata. Te-ndragostesti vreodata de muzica intr-atat incat sa simti ca te vindeca? Iti zambesti vreodata atat de mult incat sa simti ca inima ta abia mai are loc in piept? Eu da. De un milion de ori pe zi. Daca adun zilele, o sa-mi dea cu plus. Daca pun la cap amintirile, o sa-mi dea o viata traita, iubita. Daca pun cap la cap zambetele, o sa-mi dea un om fericit. Beata, nebuna, cu dubla personalitate, cu capul in nori? Nu stiu un om mai fricos si mai timid. Dar le-am luat si le-am facut sa-mi foloseasca. Din frica se naste curajul. O calci in picioare in timp ce iti tremura genunchii. Si pe urma-ti trece. Mergi mai apasat, zambesti mai des. Si, zi dupa zi, ce sa vezi, un om nou. Iubitor de oameni.

this..

Fugim de noi mancand pamantul in timp ce ne cautam cu disperare

libertatea vine din actiune, dar de lanturile care te tin sa nu faci nimic nu scapi foarte usor. parca m-am trezit alt om in dimineata aceasta dupa o noapte in care am dormit foarte putin. ni se ascut oare simturile cand le impingem peste limite si ne fortam sa ne lasam in urma ca fiinte ale obisnuintei?

as vrea sa ma desprind de tot de mine, sa ma transform pe loc, pocnind din degete, ca alice, ca orice vrajitoare din basme care dispare pe loc sau ca orice membru al unui echipaj de pe o nava cu tehnologie avansata. as vrea sa nu mai fie asta o lupta, sa tot schimb, fiindca imi opun rezistenta mie si inaintez greu. dar chiar si asa, greoi, parcursul asta a dat roade, pot sa vad clar pe cine am lasat in urma.

o sa ma bucur mai mult, daca ma intrebati, de aceasta descoperire a actiunii care determina lucruri pe care inainte doar le visai. avem atata putere incat ni se face frica. stim, in subconstient, de ce suntem capabili asa ca alegem uneori sa ne ingropam deciziile, puterea de a ne schimba, viata cea noua.

fugim chiar de posibilitatea de a accede la ACEA viata pe care ne-o dorim, la acel EU pe care il cautam si-ncercam sa-l infaptuim. fugim de noi mancand pamantul in timp ce ne cautam cu disperare. omul e o suma de contradictii si e imposibil de definit printr-un singur profil psihologic. de aceea, nimic n-ar trebui sa ne mai mire. dar tot de aceea, ar trebui sa fim mai aspri cu noi.

Aici am inchis

 aici am închis, mi-a spus
 dumnezeu e unul si nici macar nu exista
 si-am mangaiat o umbra
 care se oprise întâmplator
 între cele doua vene de la încheietura mainii
 pe care ti le ghicesc în plin întuneric
 acolo unde nu exista nici întristare si nici suspin.
 sunt eu
 si nu ma zaresc nicicum si niciunde
 în nicio oglinda nu reusesc sa-mi vad chipul
 ca o farsa si o salvare
 pe care mi-a daruit-o
 un dumnezeu ironic al niciunui timp.
 ghiceste, mi-a spus
 unde-mi tin umbrele si teama
 aici.
 si-am deschis o usa
 ca sa plece toata întristarea. 

CEILALTI sunt incompletul raspuns la întrebarea „cine sunt?”, dar  îndeajuns cat sa ma descalceasca.
Eu sunt radicalul, iar CEILALTI se afla sub acest radical, dand astfel un sens concret ecuatiei vietii mele.
Toti îmbratisam un sentiment de siguranta atunci cand stim ca exista o matrita în CELALALT care se potriveste (oricat de imperfect) cu continutul nostru. Cred ca asta facem: ne scurgem într-o lunga expeditie de cautare a acelui CELALALT în care sa ne mulam (sau invers), poate de frica singuratatii sau poate pentru ca e linistitor sa ai o „garantie” umana.
Ce astept eu de la CEILALTI? Sa-mi aud ecoul în cuvintele lor sau sa ma depaseasca pana la fascinatie. Astept un gram de siguranta si o satisfacere a nevoile, oricat de egoist ar fi acest act.
Nu cred in existenta solitara; CEILALTI sunt infinitele drumuri ce duc spre mine, ma deschid si ma uimesc de cate pot ascunde eu inluntrul meu. Ei sunt o revelatie si o cunoastere de sine care nu-mi lasa timp de stagnat .

Oamenii se iubesc pur si simplu

Uneori mai simplu, decat pur, ce-i drept.

Îsi masoara coastele

Mainile, inimile, ochii,

Ei sunt cele mai simple notiuni de imperfectiune

Cele mai frumoase masuratori.

Stiu cu totii sa se ascunda în pantofi, bluze si pantaloni

Din aia negrii 

Oamenii se iubesc sincer si englezeste

Au dimineata vocabulare colorate

Din care scot love-ul si îl lovesc din plamani

Catre soare

Au maini si ochi, si pantofi

Din aia luati din alte magazine

Oamenii iubesc fara sa stie ce e aia iubire

De multe ori se trezesc vorbind despre ea

În fiecare dimineata se trezesc uzi si legati

loviti.

love-iti.

Ólafur Arnalds - Fyrsta from Christoph Heyden on Vimeo.

A trecut mult de cand n-am mai scris..Intre timp, am uitat totul despre mine.

Ma am, dar nu stiu cine sunt

..si-am simtit fiecare zvacnire din suvoiul de sange care-mi parasea trupul..iar peretii erau albastri..si albastrul cuprindea rosul, nu invers!

..Nu invers..

Nimic nu e clar..nu stiu daca vreau sa fie

Totul se schimba

Am ramas cu 2 initiale

Am ramas doar cu bucati de piele, dar niciuna nu-i a mea

Sunt inconjurata de parfumuri care nu-mi mai spun nimic, nu ma mai fac sa tremur. 

Urma ta va fi mereu pe mine. Nimeni n-o s-o gaseasca niciodata..Am ascuns-o atat de bine, incat uneori nici eu n-o mai gasesc..Dar e de ajuns decat sa inchid ochii si e acolo din nou. Esti un salbatic pentru ca mi-ai acoperit rana cu haine, mult inainte sa se vindece

Inchid ochii si totul devine gri

Si cad

De prea mult timp..cad

E groaznic sa astepti sa te prabusesti si sa nu se mai intample

Mi-e dor de fantana in care era sa mor

Nu, nu e povestea mea, dar e sigur a altcuiva..

Ritmurile..ele imi mai amintesc

Hai..stinge-te..iesi din tine..inceateaza sa fii

Tu cine esti? Cum ai ajuns inaintea mea? Ce cauti in cearceafurile astea? Ai vreo poveste? Ti-o amintesti macar? Crezi in cuvinte? De ce esti gri?

Gri dorian. Dor, da, da, tuturor ne e dor..

Pelicula alb-negru zgariata...cazi in alb, cazi in negru..Orice ai face, sa nu cazi in gri! Acolo totul se complica..

Totul e bruiat...ca picatura de apa care se transforma intr-o nota de pian

Insa pana si pianul pare dezacordat asta viata..

Ati plecat cu totii si m-ati lasat singura in ceata

Dar ceata e frumoasa

Ceata e sincera

Stii?

..nu, n-ai cum sa stii

Lasa-ma sa ma pierd, vreau sa ma pierd

Nu, singura.. 

De asta data m-am dedublat

As vrea sa am niste randuri in care sa ma inec...dar pleoapele-mi sunt prea grele

Dimineata cand ma trezesc nu vreau sa deschid ochii..lumina ma doare, doar..nu..nu vreau sa vad nimic..

Totul e in mine

Sau era..

Stii care e secretul meu? Vrei sa sa-l afli? Niciodata..

Inca pot sa mi te reproduc perfect in minte. Every piece of you..every pore..every feeling you ever made me feel

Si atunci, nu stiu de ce, ochii mei decid ca au nevoie de putina liniste, se inchid si incep sa scape cateva picaturi de apa sarata

In alta ordine de idei, totul e definitiv

Aparent definitv, stii versul?

Cutia pandorei..aproape ca i-am stricat yala sarmanei..

Ce rost mai au buzele rosii?

Sunt si eu, la randul meu, caprioara. Iar voi ma vanati cu ochii insetati de voluptate

Haide, da-te tuturor..vezi daca te face sa sfarai de pofta

Toti se dau 

As vrea sa se dea la o parte

Make room, it's too crowded in here

Gandurilor, dispersati-va

Oaselor, reatasati-va

Buzelor, taceti

Mainilor, ascundeti-va

Ochilor, visati din nou

Urechilor, liniste

Talpilor, pasiti cu atentie

Nu vrem sa cadeeem. Numai ca poate eu vreau..eu intotdeauna am vrut..ceva..

Crezi ca ai iubit?

Ce te face sa crezi ca ai iubit?

Reconsidera tot

Get some perspective

Ai incercat? Gata, te-ai pierdut. E un prag peste care nu poti sa treci inapoi. 

Totul e un drum fara intoarcere. Si pe deasupra, fiecare straduta o capcana. Pe oriunde incerci sa te ascunzi, esti blocat

Sunt indescriptibila, asa ca nu incerca sa imi saruti alunita sau sa te prefaci ca o cunosti

Numai eu imi stiu pielea

Iar drumul acela se pierde in cenusa si praf

Si aerul se simte albastru

Si degetele ma dor

Ma dor de mangaiat fara sens

Fara sa meriti

Ma dor de alintat necunoscuti

De oferit mult putinului

De ce? Pentru ce?

Pentru un contrast ridicol de dureros

Pentru o asteptare frustranta...in urma careia sigur nu iese ceva bun

Asa ca ce sens mai are totul?

Ce sens mai are orice?

Spune-mi

Bea putin revelator..poate ai o revelatie

Nu te uita in jos

Imi stii pielea, dar ai uitat sa ma privesti

Let me know when you have the answer

I probably won't be there to hear it

Why?

Fiindca am plecat sa ma inec

Da, imi place sa ma inec

Atat vreau..marea din vis

E de neconceput

E de neinteles

Sunt de neinteles..

 Si acolo, adanc..sub toate acele cuvinte...zace un fluture strivit care inca n-a murit..inca mai bate usor din aripi..

Doar eu pot sa-l aud