”E vremea să fiu vulgar reflexivă ” se întoarseră cuvintele înapoia mea precum indigestia sufletelor.

Nimeni nu întâlnește pe nimeni, nu înțeleg de unde atâta amăgire… ce este această magie neagră? Un soi de mucine împrăștiate pe pereții de acum goi ai camerei.

M-au împuns cu sulița-n fiere aievea, durerea nu fu aievea însă. Ochii umflați nu-i pot deschide din cercul visceral al propriei dezamăgiri.

”De fiecare dată o pasăre trebuie să plece” așa-mi spuneam în copilărie, acum mă felicit pentru singurul lucru de care am fost în stare-n viața mea : să fug. Să fug cât mai departe de mine, de toți și mai ales de cei ce se spoiesc cu false afecte destrăbălate. Suntem singuri. Întotdeauna la un mod absolut.

Antebrațul meu drept e macerat de furnici gigant, privesc cicatricile vechi, le ating cu temere pe cele noi încă supurând și mă-ntorc la Lumea-lui-Niciodată. Aici nu există ” A fost odată”, aici există o cohilie slută, scrijelită cu foștii dinți și același îndemn: ”sondează, sondează-n tine, ca-n martie, ca-n august, ca-n toate acele vremuri în care sufletul tău flana de izbeliște și oamenii surzi loveau cu table de aluminiu în urechea internă a Honei..”

Dacă există un lucru pe care îl putem învăța de aici este acela că ne flatăm singuri când ne închipuim că ne îndrăgostim în totalitate din proprie voință.

În aceeași ordine de idei, Herosia s-a sinucis. A căzut de la balcon după o eventuală despărțire, partenerul ei nu mai avea țigări așa că i-a spus : ”Iubito, nu mai avem țigări/ Trebuie să ne despărțim”.

Înainte să aleagă moartea mi-a spus:  ” durerea este esențială pentru dragoste, pentru acel junghi al îndrăgostirii, Poate cauza o imensă suferință, dar nu uita, suferința este  bazată în general pe propria construcție a realității, care poate avea foooarte puțin de-a face cu construcția celuilalt.

Keine Liebe ohne Furcht und Argwohn ,, mi-a șoptit apoi.

Am întrebat-o de ce vrea să plece, unde duce o simplă sinucidere.

M-a rugat să cer și mai multă dragoste și nebunie până când mă va găsi și pe mine balconul potrivit de unde să plonjez.

I-am răspuns în grabă, numai să o mai țin preț de cinci minute pe loc:

- Fuziunea aceasta spirituală de care îmi vorbești distruge personalitatea individuală, pentru a crea un nou sine, împărțit. La îndrăgostiți, un singur nume este de ajuns. Numele poate simboliza sinele compus? De unde atâta tristețe, erai cea mai veselă vulpe a închipuirilor noastre.

Herosia(sau Hona? – cine mai știe?) plângea sulf din ochii mici și debita o poveste veche, mai veche decât Tevene Mioghe și calul său Demir Șilghi:

- Ceva doare până la muțenie. Numa degetele bâjbâie ca niște viermi scoși  dintr-o  mașină de tocat carne de căprioară. Acum și-au dat duhul și ele.  Iubitul fumează secolul acesta aici. Iar a băut nebuna, copila Herosia, mi-e frică de fulgerele ei, zice domnul acesta fără scrupule. Dar Herosia  tace și-nghite-n sec în plin atac de panică.

Cineva își mănâncă cearcănele mov acum ca să poată să se inunde în voie. Cineva dintr-un pantheon neinventat, o zeiță s-ar spune adoră un muritor prea nu-știu-cum.

Asta până când zeița scoate fulgerele din tolbă, atunci, semimuritorul se chircește la pământ. de durere zice el, râzând spune Herosia . Herosia visează un om onorabil prin traducere, dar nu tocmai așa. Domnul acesta  caută o plăcere mai mult decât colaterală, caută ceafa numai a lui.

Herosia s-a aruncat. În urma ei, un hârtie mototolită pe care stau așezate cuvinte zadarnice:

” Iubitul meu, o umbră într-o colonie de furnici, o umbră într-o pictură de Van Gogh, cu aceiași ochi triști și geniali, iubitul meu cu lacrimi necurse pe nasturele verde, iubitul meu cu berze care merg prin pământ albastru și retezat de alicele unui elicopter ridat de trecerea unui timpo ireal. Timpo, iubitule, timpo..”

Herosia s-a sinucis. De atunci mă gândesc halucinant când voi găsi balconul potrivit pentru plonjarea celor 115 oase ale mele, ori erau zece mii ?

Acum că Herosia nu mai e , nu știu unde să mă duc. Să plec din propria-mi casă . Îmi iau cochilia-n spate și am să bat din ușă-n ușă. Poate cineva de aici, din această realitate, să primească un copil orfan ?

”Să facem teste alchimice cu sufletele celorlalți”  îmi pare că  strigă primitivismul din fiecare. ”Oameni ne numim cu toții”, auzeam universul cum cântă în jurul meu când eram copil. Ce e ciudat de plăcut este că și acum îl aud. Uneori, în singurătatea absolută, în acel moment în care te întâlnești cu tine și Alice te-ndeamnă la curaj, atunci auzi universul cum cântă fără să realizezi că universul întotdeauna cântă. 

Bineînțeles, uneori oamenii se mai înarmează  cu bombe atomice de curaj doar  din simpla și totodată patologica, măreața curiozitate. 
Nu mai am nimic să spun oamenilor in genere, am uneori sentimente pe care le simt vis-a-vis de mine și de cei ce-mi populează universul. Nu mă mai fascinează nimic din întreaga dorință a oamenilor de a mă vedea altfel de cum mă vad eu. Habar nu am cine poate determina care Eu e cel care sunt cu adevarat.Problema realității,ca ultim scut al raționalului. 
SupraEul impune de la sine putere să raționalizăm, să înghițim cu porții mici, întregul afect.
Cred în continuare cu tărie ca propoziția : ” Eu am un suflet” nu are valoare de adevăr. Eu sunt într-un fel și în celălalt un suflet. Eu am un corp, sigur gura mea poate pronunța această propoziție.
Mi se pune în fața ochilor minții problema primitivismului sau mai degrabă a parvenirii unei societăți suficient de frustrate de sărăcie încât  li se pare că trăiesc cu ochii larg deschiși. Nu știu de ce este necesar să mergem cu ochii deschiși prin lume, adevărații oameni care văd cu adevărat au fost orbi cu desăvârșire. Orbi de orice încercare, zbatere, perversitate.

Lumea simplilor e mai frumoasă, astfel îmi spun de multe ori în ultimul timp. 
Să ne închinăm primitivismului mistic și să mulțumim lui dumnezeu, ăsta al oamenilor, oricare ar fi sau mai ales ar nu fi el, că ne-a binecuvântat cu sfânta Ignoranță. În fapt, ignoranța aduce o fericire pantagruelică de nestăvilit.
Așa că oamenii stau și se hlizesc la Lună. Cu ochii deschiși neapărat. 
O apologie a trezirii, o spoială falsă de caractere. În fapt,  dormim cu toții, fiecare în universul său, în placenta lui, în lichidul lui amniotic. 
Vreau doar să trăiesc în continuare cu ochii închiși, doar că pleoapele mele sunt ciupite seară de seară de insecte parvenite. Adică parvin de afară direct în camera mea.

…. a dangerous thing

 Așa sunt mulți oameni, enorm de interesați de a trăi viața altuia. De ce ?  Nu mă mai întreb, într-un fel sau altul de ceva vreme. Poate că un simț continuu al propriilor sentimente ar trebui să fie ca un factor care poate împiedica o persoană să se piardă pe sine în imaginarea empatică a sentimentelor celuilalt. Lucid și infantil îmi spun că acest joc e inutil, gratuit și duce în disoluție. Nu înțeleg însă ce plăcere este să privești o imagine, o altă persoană cu o atitudine de obiectivitate rece, fără a te recunoaște pe tine în ceea ce privești. În Celălalt.
Suntem cu toți oglinzi, unul pe celălalt pentru Sine, suntem o parte dintr-un univers întocmai unei oglinzi. Suntem o oglindă cu  conștiință, dacă aș putea să mă exprim astfel.

Mi-a trebuit mult timp și ore petrecute într-un travaliu de Sisif să realizez că sunt suficient de isterică să-i observ pe cei de aceeași teapă cu mine.  De ce, de ce , de  te întrebi : Spun lucruri pe care nu vreau să le spun.

Nu știu care le sunt răspunsurile altor oameni isterici însă aș încerca un răspuns la întrebarea De ce? . ”!..poate este vorba despre mama mea, sau sora , după caz, – mereu m-am simțit respinsă de ele. Dar nu îmi amintesc să fi simțit furie. Rănită, poate, dar…”

Poate ne împrietenim și cu furia, nu? E enorm de eliberator. Un mod de a îți răspunde ție, într-un fel sau altul.

” Vinovat, dar fără premeditare”, o aud tot mai des de la mine și de la ceilalți. Poate chiar așa suntem.

Mă gândeam la ce spunea Wilde legat de sinceritate și îmi răspund că da, sinceritatea în cantitate mare poate fi absolut fatală. Mă gândeam doar să mai scriu și eu așa , la panaramă pe blog, și m-a posedat sinceritatea. Din păcate, sinceritatea în doze severe nu duce numai la aflarea unor adevăruri cât și la decepție.Iar eu nu am intenționat asta. Sunt vinovată, dar fără premeditare. 

Ne încălzim la umbrele unor vechi misterii…între pacea eternă a nepăsării și gustul sărat al victoriilor neterminate. Un gust ce vine mult prea târziu pentru cei ce se află mai departe de consistența unei memorii a sinelui. Mă ridic în picioare și mă îndrept către ușa pictată în culori. Pictată în culori în mintea mea, căci nu știu cât voi mai sta aici.

Mă apăs tot mai tare pe mine întocmai unul buton de comandă de pe un panou de electricitate. Nicăieri în jurul meu nu bate un puls mai puternic ca aici; aici, în mijlocul vârtejului de ape totul este posibil. Pe pereți se află înțepate de mii de ace vechile desene, așteptând să fie schimbate din tură de altele noi.

În fapt, pentru mine totul e nou ca și când în fiecare zi trăiesc într-un alt univers, aproape-nou dar la fel de intolerant față de individualitatea fiecăruia, a fiecărui univers în parte. În fapt, fiecare om pe care am ajuns să-l cunosc suficient de bine mi-a provocat la un moment dat un moment în care să exclam: ” Și acesta poate fi numit nebun. ” De fapt, suntem toți nebuni în măsura în care reprezentăm un alt univers, entități diferite ale aceleiași specii.

        

Primul miros al dimineților din prezent este mirosul după care am jinduit multă vreme, vocile din jurul universului meu mă fascinează într-un mod delicios de bizar iar Filosoful fără sistem îmi dedică o poesie în diminețile umede în care mă trezesc să așez Luna cu partea văzută spre Pământ.

Mă simt binecuvântată în ultimul timp, vremea se schimbă oriunde aș merge, oamenii zâmbesc larg și dezarmant iar timpul trece după vrerea mea. Mă simt salvată din propria persoană în aceeași măsură în care sunt adânc împlântată în mine. Simt cum urmează alte și alte noi tratate de pace între instanțele mele morale și dorințele cele mai arzătoare. Simt cum mă sublim și tot ce pot să fac este să trăiesc.

Să te întorci către tine , iată o plăcere narcisică superioară, o dorință ce poate fi satisfăcută prin simplul act de a trăi. Aici, în prezent, puternic ancorată în prezentul meu continuu, sau vorba lui Magritte: ”Passé, avenir, je les ignore, Je travaille uniquement pour le présent.”

Nu stiu sa rostesc cuvinte raspicate, dure, tari. Sau poate le rostesc, dar cand vreau sa-i smulg pe altii din ceva. Sau pe mine. Poate ca cele mai dure cuvinte mi le spun tot mie. Una dintre fricile care mi-au ramas de depasit e frica de a nu-i supara pe ceilalti. E un nod in gat pe care-l simt numai la gandul ca cineva s-ar fi putut supara. Sau ca cineva o sa se supere.

Nu stiu cum sa fac ca-n jurul meu sa nu existe niciodata conflicte. Uneori vin din afara, alteori vin de la mine. Ma regasesc neputincioasa in fata celor mai multe. Sa nu se tipe, sa nu se spuna cuvinte grele care nu vor putea fi niciodata retrase. Pietrele se aduna, cuvintele nu se uita.

Dar mai stiu si ca e imposibil. Ca poti sa te detasezi de un conflict, ca poti sa lasi oameni in urma, dar ca nu poti trai intr-o lume in care sa te feresti de conflicte. Ar insemna sa nu mai vrei sa cunosti oameni noi, sa nu mai incerci nimic, sa te feresti de riscuri. Iar a te teme sa nu faci vreo greseala este o greseala in sine. Am invatat sa imi asum riscuri si decizii. Poate nu suficient de mult unele stari care-mi raman atunci cand stiu ca n-am fost suficient de corecta.

Invat insa cum sa prind mai mult curaj in conversatii. Sa am curajul sa spun ce simt. Fiindca atunci cand nu-mi ascult instinctul, pe care-l simt adesea ca pe o intepatura, e doar un compromis pe care-l fac fata de mine. Inima cunoaste prea putin. Ratiunea e cel mai bun sfetnic, alaturi de instinct.

Fiecare zi e o lectie. Azi vreau sa uit un pic de teama asta. Sa scap de nodul ala din gat. Sa respir adanc.

Did this ever happen to you?

"Nimic nu-mi repugna mai mult ca etalarea sentimentelor", a scris Ana Blandiana in Calitatea de martor. "Dramele majore, adevarate, trec neobservate", a adaugat.

Inclin astazi sa o cred. Sa cred ca trec zi de zi pe langa oameni care isi ascund suferintele reale, cu adevarat tragice. Oameni pentru care nu a fost nevoie de un termen de comparatie si care au inteles traind ce inseamna sa te lupti cu adevarat cu ceva si nu cu tine insuti.

Personal, am nevoie de termenul asta de comparatie, la fel cum am nevoie de apa sau de aer. Mi se pare esential sa pun bariere acolo unde pentru altii nu mai exista. Am trecut si eu printr-o lunga perioada in care totul mi se parea nu doar impotriva mea, ci si fara vreo cale de iesire. Dar de-atunci pun mereu problemele reale langa ale mele si-mi dau seama ca ale mele sunt mici si ca au rezolvare.

Ca pana si lucrurile pe care nu le pot rezolva se vor desfasura de la sine, dupa cum le e voia, si e firesc uneori ca noi sa nu putem interveni. Si mai cred, din ce in ce mai mult, in energia care trebuie conservata prin neimpartasirea unor ganduri sau a unor viitoare actiuni. Totul este intr-o miscare pe care fiecare gand o influenteaza. Si cred ca a ne concentra din ce in ce mai mult, a ne educa in aceasta directie nu poate sa ne ajute sa indeplinim ceea ce ne dorim. 

Vad semne pe care inainte nu le vedeam si de care poate nici nu aveam parte fiindca viata nu te ajuta atunci cand nu vrei sa fii ajutat. Dar exista si se inmultesc atunci cand devii responsabil pentru actiunile tale, atunci cand stii ca esti ai puterea de a schimba aproape orice tine de viata ta si ca tot ce trebuie sa faci este sa iei o decizie, apoi inca una, apoi inca una.

A lua decizii dupa decizii e un exercitiu. Unul salvator, as adauga. A fost, pentru mine

Uite ca..

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=ePxBjNQ0EMI#!
... luciditatea vine cand te astepti mai putin. si atunci cand ai nevoie de ea. fix inainte sa crezi ca o sa sari prin tavan de fericire, te potolesti.

ia stai putin, intai sa sarim parleazul si pe urma poti sa sari cat vrei. si poate nici atunci. fiindca emotiile alea care se aduna ghemotoc si-apoi o iau la vale si aduna tot in cale n-au fost bune mai niciodata. bune, sigur, cat sa te faca sa zambesti pe moment si sa simti ca, per total, ai trait o saptamana buna, o luna buna, un an bun. numai ca dupa orice emotie puternica de fericire, echilibrul si-a urmat cursul si-ai primit imediat o palma.

poftim! numai ca o sa te mai bucuri la fel de mult de nenumarate ori inainte sa prinzi luciditatea de-un picior si s-o tii langa tine. fiindca doar atunci inveti sa faci mai putine greseli, sa vezi mai bine, sa simti mai obiectiv (da, se poate), sa pui totul la rece si sa iti potolesti bataile inimii cu un pahar zdravan de apa. 

nu numai fericirile nauce te aduc aici. de fapt, nu ele, ci dezamagirile crunte care vin dupa. cat de cu capul in nori sa fii sa nu te-nveti minte in cele din urma? cand stii ca asa functioneaza lucrurile, incepi sa alegi echilibrul ala. 

evident, o sa simti la inceput ca-ti jertfesti fericirea, ca e dreptul tau sa zburzi cat vrei si sa uiti de toate. numai ca dreptul tau sau, de fapt, responsabilitatea ta e sa faci lucrurile cu mintea clara si cu entuziasmul in doze mici, cat sa fii acolo cu inima fara sa nu mai auzi ce-ti striga ratiunea. 

nu zic ca am atins inca acel echilibru. unde mai pui ca-s superstitioasa din cale-afara cand vine vorba de un SINGUR lucru: ori de cate ori m-am bucurat ENORM de ceva ce urma sa se intample si-am povestit si pe urma nu s-a mai intamplat. 

si cand se intampla si presimti ca acum ca ai povestit se duce totul de rapa, stii ca, de fapt, universul a rearanjat totul ca sa-ti traiesti tu realitatea imaginata si temuta. e tot un fel de creanga pe care ti-o tai singur de sub picioare. numai ca important e sa stii ca tu esti responsabil pentru toate acestea. 

deci paharul cu apa rece functioneaza in multe privinte. te bucuri mai... onest. mai inteligent. mai cand e cazul. mai ca un om matur. mai... nu stiu. mai cat sa faci sa-ti fie bine. 

 Totul se schimbă, totul se mişcă, evoluează, involuează, totul se pierde, din noi rămân doar amintiri şi poveşti, rămân doar fragmente de adevăr subiective şi multe întrebări, iar uneori chiar ai nevoie ca un singur lucru să rămână la fel.Stresul că analizezi prea mult sau că nu o faci deloc. Stresul că nu mai ai şaptisprezece ani, nici măcar nouăsprezece, că nu ai fost niciodată doar adolescent, pentru că gândeai şi simţeai prea profund.  Disperarea că nu există beatitudine decât în emoţiile pe care nu mai ai cum să le prefaci din nimicuri. Calmul cu care iei decizii importante, semnul maturizării. Dezamăgirea că prietenia se menţine de la un punct doar din comoditate şi un trecut comun, precum relaţiile lungi şi ok. Faptul că deteşti acest ok şi totuşi e singurul cuvânt cu care poţi răspunde miilor de întrebări stresante şi indiscrete. Ţipetele care răsună din tine când nu te mai cunoşti, când nu te poţi găsi, când nu îţi poţi imagina viitorul, prezentul insistă să devină trecut şi înţelegi că a trăi în trecut e de fapt mai firesc decât a trăi clipa. Trecutul măcar are un fir, are o noimă, pe când prezentul nu poate sta locului. O amintire are încorporată în ea zeci, sute, mii de „acum”. Spui atât de uşor atunci, dar pentru un atunci strângi mult prea greu, mult prea mult. E epuizant. E stresant. Vrei o pauză, vrei să te pierzi în ceva, aşa că te înscrii într-o cursă către orgasm. Al ochilor când plângi până când nu mai ai lacrimi şi te relaxezi subit, al corpului până când transpiri şi te lipeşti de cearceaf şi de o altă nuanţă de piele, al minţii în tripurile ei neînţelese, al sufletului în tremurul lui nesăbuit. Stresul dintre orgasme. Stresul de a exista, de a simţi, de a gândi, de a fi mai bun. Pentru că toţi pot fi răi, dar nimeni nu mai reuşeşte să fie bun. O pauză le va rezolva pe toate, măcar pentru o clipă. O pauză de ţigară, până când i se scoală iar, până când începe o altă melodie tristă, până-ţi vine o idee sau începi să înţelegi ceva. O pauză.

ş

 nu regăsesc nimic din ce-am sperat/crezut că voi regăsi aici.

 am simţit primăvara astăzi. am mirosit-o. mi-a mângâiat obrajii, gâtul, braţele. m-a întrebat de ce-mi fac asta şi mi-a amintit de toţi oamenii din jurul meu care nu au înţeles.

 înecul e făcut din aer. e o metaforă simplă, puerilă, ieftină, superficială, greşită. dar aerul chiar se simte ca apa atunci când îmi inundă plămânii şi nu mai pot respira. doar atât mai pot face. să scriu metaforededoibani. mai preţioase totuşi în italic.

 mă dor mâinile. până şi somnul apasă greu. apasă greu. vezi? ieftin. nu mă ajută scriitorii români. nu găsesc nimic din ceea ce aveam cândva. aş vrea să pot spune bună dimineaţa cu drag. nu spun, nu vreau să le irosesc. cuvintele necuvintele ca nişte sentimente ascunse. cuvintele sunt toate necuvinte. mâini de plumb, aşa vă simt. poate că până la urmă o să-mi placă tot bacovia. aşa, prosteşte. ca în gimnaziu. zici plumb şi te gândeşti imediat la el.

din roză a rămas doar spinul
şi din bacovia doar plumbul

 dar pe urmă zici alt autor străin descoperit în facultate şi te încrunţi că pe ăsta încă nu l-ai citit suficient. câţi au trecut însă fără să-i fi oprit în braţe.

 înapoi la scris, n-a mai rămas nimic, nicăieri. poate rezolvă primăvara asta ceva

Cele zece minute in care imi beau cafeaua

nu am mai mult timp. nu-mi fac, uneori, mai mult timp. aseara am ajuns la ultima parte din biografia fridei kahlo. citeam si plangeam. n-am vazut pe nimeni care sa citeasca si sa planga asa. nici macar pe mine. am plans pentru toate durerile pe care le-a indurat ca si cum citeam despre cineva cunoscut si drag. si frida kahlo mi-e infinit de draga.

in jur, oamenii nu sunt sensibili. nici eu. ne ferim de durerile altora de parca s-ar lua. si, de cele mai multe ori, se iau. nu vrem sa auzim, nu vrem sa stim. ne inchidem ochii si urechile ca si cum in lume n-ar exista durere. dar exista.

poti sa nu te gandesti sau poti sa-ti accepti tara asta. tară, şi nu ţară. accept sa duc dupa mine sau odata cu mine ceea ce multi vor critica fiindca nu vor intelege. dar asta te face pe tine sa fii om plin sau personaj rotund.

ghicesc neincrederile altora. pe de o parte, fiindca si eu le-am avut. pe de alta parte, fiindca am invatat, in timp, sa mi le disimulez. e adevarat, multe dintre ele au si disparut. am avut, cu aproape trei ani in urma, parte de ceea ce azi numesc revelatie.

e greu sa inaintezi fara directii precise. sau poate ca e greu sa inaintezi cand ai directii precise. poate ca cel mai bun mod de a inainta e de a sta pe loc. cand nu-ti directionezi existenta, ci doar existi.

.

Am scris candva despre tine. Am însirat cuvinte si le-am stors înainte de asta de orice continut vulgar pe care ar putea sa-l aiba daca tu nu ai exista. Nici nu mai stiu unde te-am gasit, sau daca ai fost o alegere. Poate mi te-am imaginat calcandu-mi prin palme si placandu-mi atat de mult senzatia de apropiere dintre noi. Nu de-asta te-am vrut langa mine, nu pentru a-mi fi donator de stari pe care nu le pot simti decat fiind ajutata. Am avut presimtirea ca tu îmi poti face inima sa bata încat sa o pot auzi. Nu stiu daca vreo cultura merge dupa acest fapt, dar stiu ca undeva pe acest Pamant, oamenii îsi pot auzi inima batand doar daca iubesc. Asta am cautat întotdeauna sa aflu, daca pot iubi. 

Am scris candva despre iubirea pe care am simtit-o. Si deodata, nu au mai fost cuvinte. Nu stiu daca te-am lasat sa iei tot ce aveam, dar stiu ca ma aveai dinainte sa ma cunosti.

Eu.

Eu nu cunosc plictiseala, decat delirul in declin.
Eu nu cred in viata de apoi, nu cred in purgatoriu, nu cred in rai sau in iad, dar ma rog la Dumnezeu sa gasesc inelul primit de ziua mea de la tata.
Eu nu am vazut niciodata un om zburand, dar eu inca vreau sa zbor.
Eu nu ma consider un om bun, dar iubesc mai mult decat un om bun.
Eu iubesc numai ce imi apartine pentru ca tot ce doresc imi apartine sau imi va apartine.
Eu nu sunt atat de egoista si egocentrica pe cat a-ti crede, cu toata ca scriu 21 fraze incepand cu “Eu”. 
Eu nu desenez fete zambitoare, dar asta nu inseamna ca nu sunt fericita.
Eu desenez spirale, dar asta nu inseamna nici ca sunt fericita.

Eu nu vorbesc inainte sa gandesc, dar asta nu constituie un avantaj pentru ca ceilalti mi-o iau inainte.
Eu ma consider o nefericita.
Dar sunt uneori fericita. Nefericirea mea consta in faptul ca fericirii i-am putut rezista. Nefericirii, niciodata.
Eu am multe voci. Multi ochi. Astazi mi-am luat ochii calzi si vocea de 7 februarie.
Eu nu plantez copaci, nu reciclez plastic, nu folosesc faina integrala, nu adun gunoaiele de pe jos, ba chiar mai mult ! Prin prisma obiectivismului detasat si rece asupra proprie-mi fapturi indraznesc sa mentionez ca aproape in fiecare zi arunc ambalajul argintiu de la guma de mestecat pe jos.
Eu sunt un tablou in miscare pe care lumea inca nu s-a saturat sa-l priveasca.
Eu sunt acelasi tablou ce-am fost si ieri si acum un an. Tonurile vocii, umbrele trecutului, perspectiva asupra iubirii si conturul liniilor exterioare sunt, intr-adevar, schimbate.
Eu nu invat din greseli, pentru ca eu nu gresesc decat in situatiile critice si esentiale, iar aceste situatii sunt unicate, singulare si fara indoiala, impotriva vointei mele.
Eu sunt probabil singurul om care crede ca striveste corola de minuni a lumii doar scriind aceste cuvinte.
Eu cred ca Timpul nu are nicio tangenta cu mine, iar ceasul de pe perete este doar iluzia optica a unui abis plin de neant. A unei gauri negre in care ne scurgem pe masura ce ne aruncam ochii spre el, inghitind din noi secunde, calm si sigur, ca un aspirator insetat de materie, insetat de memorie, de vitamine si culori. Nu va uitati la ceas. Avem o placere sadica de a o face.
Eu ma masor in amperi.

http://www.youtube.com/watch?v=DQOAJxqYYf0&feature=youtu.be

O clipa rotunda

Îmi dau seama din ce în ce mai mult, din ce în ce mai des, ca oamenilor le este teama de ceea ce-si doresc.

           O mare parte încearca sa-si joace fericirea într-o piesa nepotrivita, dar cu totii ravnesc la mai mult, la o împlinire permanenta, la fericirea durabila.Vor sa  traga cu totii de existenta unui curcubeu pana în infinit.  Dar la fel de multi uita ca spontaneitatea si frumusetea unui curcubeu nu se masoara în ani, nici macar în ore.

Ar putea ramane la fel proaspat ca în putinele minute în care îl putem vedea?  Astfel de realităti, imagini, trairi, îsi au propriul timp tocmai pentru ca se afla dincolo de el. Doar noi, oamenii, cei plini de ratiune, ne încapatanam sa gasim limite temporale pentru orice. Probabil este o necesitate, altfel ar ramane doar incertitudinea...cum ne-am putea bucura cu adevarat de o clipa cand  noi avem nevoie de ani întregi împletiti cu astfel de momente.  La ce ar mai fi bun prezentul daca n-ar urma un viitor care ne înghite gandurile chiar dinainte de prezent?

Va spun eu la ce: la fericire cu siguranta.  La fericirea pe care un om o poate identifica total cu el însusi,  o traire completa în care crede, constient fiind de efemeritatea ei.  Cel mai mare risc, cel al pierderii, fiind anulat tocmai prin asumarea lui.  

Nu stiu adevaruri universale, nu as putea filozofa decat inutil, aducandu-mi mai multe semne de întrebare. Dar în tineretea mea visatoare stiu, cu siguranta, ca unele lucruri sunt încadrate la fel de inutil în timp, stiu ca intensitatea acestor clipe nu este conditionata si nici definita de durata lor. Stiu ca putem trai ani în cateva clipe, atat cat dureaza o privire.
Dar  oamenii se tem de ceea ce-si doresc cu adevarat, de cele mai nebunesti si mai riscante dorinte închise în resemnare, în neputinta. Si se întorc la timp, arunca vina pe el, pe lipsa lui.
De fapt, sa nu mai vorbesc la persoana a treia, cu totii facem acest lucru.  

          Este o nebunie poate prea nefireasca sa încercam să schimbam macazul în urma unei clipe, în urma unei priviri. Chiar daca acolo, în stralucirea acelor ochi, am găsit toate culorile curcubeului si zambetul din ele. Chiar daca fericirea era unde nu vor fi niciodata anii.
Putem astepta o alta ploaie nebuna dar nu vom mai vedea acelasi curcubeu

Am umplut golul

Uneori parca nici nu mai sunt aici. E greu de explicat. E ca si cum as fi ajuns mai departe decat mi-am propus vreodata. Te-ndragostesti vreodata de muzica intr-atat incat sa simti ca te vindeca? Iti zambesti vreodata atat de mult incat sa simti ca inima ta abia mai are loc in piept? Eu da. De un milion de ori pe zi. Daca adun zilele, o sa-mi dea cu plus. Daca pun la cap amintirile, o sa-mi dea o viata traita, iubita. Daca pun cap la cap zambetele, o sa-mi dea un om fericit. Beata, nebuna, cu dubla personalitate, cu capul in nori? Nu stiu un om mai fricos si mai timid. Dar le-am luat si le-am facut sa-mi foloseasca. Din frica se naste curajul. O calci in picioare in timp ce iti tremura genunchii. Si pe urma-ti trece. Mergi mai apasat, zambesti mai des. Si, zi dupa zi, ce sa vezi, un om nou. Iubitor de oameni.

this..

Fugim de noi mancand pamantul in timp ce ne cautam cu disperare

libertatea vine din actiune, dar de lanturile care te tin sa nu faci nimic nu scapi foarte usor. parca m-am trezit alt om in dimineata aceasta dupa o noapte in care am dormit foarte putin. ni se ascut oare simturile cand le impingem peste limite si ne fortam sa ne lasam in urma ca fiinte ale obisnuintei?

as vrea sa ma desprind de tot de mine, sa ma transform pe loc, pocnind din degete, ca alice, ca orice vrajitoare din basme care dispare pe loc sau ca orice membru al unui echipaj de pe o nava cu tehnologie avansata. as vrea sa nu mai fie asta o lupta, sa tot schimb, fiindca imi opun rezistenta mie si inaintez greu. dar chiar si asa, greoi, parcursul asta a dat roade, pot sa vad clar pe cine am lasat in urma.

o sa ma bucur mai mult, daca ma intrebati, de aceasta descoperire a actiunii care determina lucruri pe care inainte doar le visai. avem atata putere incat ni se face frica. stim, in subconstient, de ce suntem capabili asa ca alegem uneori sa ne ingropam deciziile, puterea de a ne schimba, viata cea noua.

fugim chiar de posibilitatea de a accede la ACEA viata pe care ne-o dorim, la acel EU pe care il cautam si-ncercam sa-l infaptuim. fugim de noi mancand pamantul in timp ce ne cautam cu disperare. omul e o suma de contradictii si e imposibil de definit printr-un singur profil psihologic. de aceea, nimic n-ar trebui sa ne mai mire. dar tot de aceea, ar trebui sa fim mai aspri cu noi.

Aici am inchis

 aici am închis, mi-a spus
 dumnezeu e unul si nici macar nu exista
 si-am mangaiat o umbra
 care se oprise întâmplator
 între cele doua vene de la încheietura mainii
 pe care ti le ghicesc în plin întuneric
 acolo unde nu exista nici întristare si nici suspin.
 sunt eu
 si nu ma zaresc nicicum si niciunde
 în nicio oglinda nu reusesc sa-mi vad chipul
 ca o farsa si o salvare
 pe care mi-a daruit-o
 un dumnezeu ironic al niciunui timp.
 ghiceste, mi-a spus
 unde-mi tin umbrele si teama
 aici.
 si-am deschis o usa
 ca sa plece toata întristarea.