N-am stiut multa vreme daca exista sau nu un timp al tuturor lucrurilor, insa pe urma unele intamplari te iau prin suprindere si nu-ti mai lasa loc decat pentru zambete. Crestem. Si cred ca toate experientele sunt menite sa ne faca sa intelegem mai multe despre noi chiar daca, in multe momente, mai ales in mijlocul lucrurilor, nu intelegem nimic. Dar crestem. Si pe masura ce ne descoperim reusim sa vedem mult mai bine, sa oferim mult mai mult si sa existam, cumva, dincolo de noi. 

Nu stiu cat de ancorati sunteti voi in prezent. La mine e un fel de unica existenta. Trecutul are un rol al lui, bine definit, inteles si oarecum sigilat, iar pe eticheta am scris "Fara regrete". Viitorul e schitat in linii mari si spre el privesc intotdeauna cu entuziasm, stiind ca ascunde lucruri si intamplari extraordinare. I-am lipit si lui o eticheta. "Cu incredere".

Prezentul e un timp al meu in care am invatat sa fiu fericita si, cred, sa ofer mai mult decat cer. Sa descopar ce e mai important in viata si sa stiu ca exista un echilibru in toate. Si mai cred ca atragem ce simtim, ce gandim, ce visam, fara sa mai fim egoisti in legatura cu dorintele noastre. Privesc in urma doar ca sa ma minunez. The more I look back, the more I see miracles a devenit ceva care a capatat inteles. Fiindca prezentul s-a conturat zi de zi, prin cei care au stiut sa-mi faca viata mai frumoasa, iar eu (sper), lor. 

Nu cred ca exista directii clare. Cred ca exista o sinceritate a prezentului, a noastra fata de noi, a noastra fata de ceilalti, una atat de importanta incat ne defineste intreaga viata. Si sinceritatea asta ma face sa stiu exact cine sunt fara sa-mi mai pun la indoiala reactiile, deciziile sau alegerile.

Si e bine sa fii tu. E bine sa stii cine esti si ce vrei. Si e bine sa zambesti. Cat mai mult. Cineva spunea ca asta-i cel mai simplu mod de a-ti schimba infatisarea. Mie mi se pare ca e cel mai simplu mod de a-ti schimba inima. 

Sa zambesti sincer stiind ca un lucru e cert: crestem. 

Nu mai vreau sa fac astfel de concesii sau, pe cat posibil, sa le reduc numarul. sa nu mai am parte de mici lovituri doar fiindca, uneori, ne aflam in situatii in care suntem atat de diferiti si refuzam sa ne acceptam diferentele. n-ar trebui sa ne pese, ar trebui sa fim intelegatori. insa uneori pana si privirile dor, dor a ingustimea mintii, a neintelegere, a refuz de a privi dincolo de propria persoana. si alteori sunt priviri care vad prin tine, dincolo de tine si cred ca au inteles totul si ca eticheta pe care au lipit-o de tine va ramane aceeasi pana la sfarsitul vietii.

n-as suporta sa nu ma schimb. sa mai treaca inca un an si eu sa fiu aceeasi. cu acelasi numar de carti citite. cu nimic nou in viata mea. cu niciun loc nou in care sa merg. cu nicio noua descoperire despre mine. fara oameni noi. fara lectii nou invatate. fara sa stiu ca am mai crescut, ca am mai multa incredere in ce pot face si ca am facut mai mult. iar asta e contrariul a ceea ce am fost candva, nu stiu cum lasam zilele sa treaca pe langa mine.

simt ca iubesc enorm acum si poate ca nu e zi sa nu ma simt indragostita. si, daca pot, de ce sa nu ocolesc o situatie care nu va face decat sa ma raneasca? de ce sa stai in calea adversitatilor atunci cand te poti feri? nu asta te face mai puternic, nu sa sorbi otrava pe care altii nu se vor sfii sa ti-o toarne in pahare.

si ii iubesc pe ei, pe oamenii care mi-au aratat ca se poate sa nu dezamagesti si sper ca nici eu nu o sa-i dezamagesc vreodata, o sa am grija.

nu mi-as fi imaginat niciodata ca poti sa te schimbi atat de mult si ca iubirea se poate simti si asa, ca poti sa devii atat de familiar cu niste oameni incat sa simti ca ei fac practic parte din familie, sa iti incante diminetile si sa aveti sute si sute de amintiri impreuna.

e frumoasa viata asta si e bogata prin oamenii bogati sufleteste, nu altfel. nu mai vreau rani si nu mai vreau dezamagiri. si stiu ca vor mai veni, eu stiu ca iert acum mai usor, repede, ma iert pe mine, imi fac noi promisiuni. doar ca nimeni nu vrea sa fie ranit, iar eu ma simt uneori teribil de obosita pentru a trece din nou printr-un astfel de proces de curatare si curatire.

Ce înseamnă de fapt conștientizarea inutilității și singurătății umane? Ce implică  apropierea de prăpastie? Privești în oglindă un chip complet străin, un nume fad și impersonal, un cuvânt rostit la întâmplare, aceeași întâmplare , același joc de carti vechi și solitar. Țigara devine prea ușoară iar senzațiile sunt anulate: oricât înfigi unghiile în carne, sângele se încăpățânează să apară.

Am avut un vis: să pictez cu sânge de om conștient de propria-i inutilitate. M-am ales pe mine.

M-am convins. Certitudinea e mai dureroasă decât  antonimul ei. Certitudinea ucide. Lucrurile se isprăvesc în inutilitatea lor. Timpul curge în inexistența sa. Convențiile dor  mai tare decât unghiile pe care ți le  înfigi în mâna dreaptă. Ți-ai sădit mici gropi în antebraț și lacrimile se încăpățânează să curgă.

Nevroza își bate joc de mine.

Ce înseamnă să știi că ești singur? Ce înseamnă faptul că nu există plăcere , nici măcar în durerea pe care uneori o cauți pragmatic? Ce înseamnă să nu îți mai pese de frică? Să o simți,  da, dar să îi arunci o privire indiferentă?

Să vorbim despre existență?  Bine: două  degete de la mâna stângă țin țigara, aceleași două degete ale căror unghii se înfig cu poftă în carnea tânără a antebrațului. Ideea de a nu crede în nimic, nici măcar în durere. De fapt, ideea de a crede în moarte. Deziluzia simetriei – cea mai amăgitoare. Deziluzia simetriei,mmm, da.

Dar despre simetria singurătății? Am crezut întotdeauna în transparența misterului, în certitudinea că ceea ce ești te definește: nici scrum de țigară călcat în picioare, nici statuie murdară de rahat de porumbel, nici apa rece în creștetul capului , nici virgula ce urmează punctului, certitudinea că ești nimic.

Această certitudine ar trebui gestionată doar de oameni atotputernici, ar trebui sa se reveleze doar oamenilor  fără părinți inconștienți, fără demiurgi bezmetici și drogați de Mlaștina în care se zbat, doar oamenilor care cunosc volumul lichidelor și respectul de sine, oamenilor care nu își cârpesc aripile cu salivă de porc, oamenilor care nu își potrivesc țigara în colțul stâng al gurii inutile, nu ar trebui să se reveleze oamenilor care își ascund propria vomă sub cărțile despre interpretarea viselor.

Libertatea nu e pentru cei ce cunosc ecuația Mlaștinii, libertatea nu e niciodată pentru paria ce sălășluiește în  scrumul de țigară. Libertatea nu e pentru cei ce știu ce se află  la etaj. Libertatea e un gol imens pentru cei ce realizează iluzia ei.

Fericirea? Ah, da , fericirea e  o sprânceană ridicată în sus a confirmare. Ah, da, e ca și cum vidanjezi un wc doar la suprafață, e ca o țigară pe care o lași sa se stingă singură în mâna ta. Fericirea e un dans solitar, un dans pe care îl  ghicești aproape mereu când ești în leagănul de deasupra prăpastiei.

Fericirea e conștientizarea faptului că nemurirea e doar până acolo. Până la moarte.  Aștept împăcarea. Aștept.

Între timp poate Nimicul  îmi permite să râd isteric la gândul aflării lui.

Timpul mă separă în ultimul timp între plăcerile extatice din brațele lui și paradoxul timpului melancolic, acolo unde orice paradox ține de enigmă, de întrebare, împotriva răspunsului, oricare ar fi acela. Un paradox împotriva cauzei, acest întreg travaliu al melancoliei , interminabila perspectivă sub umbra căreia mă cutremur în plăcerea fină  de a lăsa viața să curgă. Fără dozări manipulante, fără încercări bezmetice de a demonstra ce nu se poate explica.

Mă conduc eu însămi ad absurdum , cu speranța cea bună că există calea mea și că mai departe de aceasta nu există decât paradoxul sfârșitului. Ceea ce ochii minții refuză să vadă este simpla evidență că drumul nu se schimbă niciodată ci doar percepția mea asupra lui.

În spatele incapacității de a fi singur, dincolo de confuzia dintre absență și dispariție, se profilează din ce în ce mai adânc acele  obiecte ale resentimentului, oameni primitivi ai sufletului meu care, paradoxal, sunt  de neînlocuit, în aceeași măsură în care caut obsedant să mă exorcizez de ei.

În lumina vie a ultimelor evenimente, viața, in genere,  nu conține decât adevăruri provizorii, definitiv provizorii. Realitățile sunt asemenea și de aici timpul nu se mai înfățișează niciodată ca atare.

Eul meu, dragul de el, pornește de acum să-și hrănească propriul vis, cel de a pune toate ceasornicele la aceeași oră, de a împăca Eu cu mine însumi.

Acea speranță bună, visul cel fără de  somn, finalul luptelor, începutul păcii, reunirea celor vii și morți din mine, trecut și prezent, înauntru și afară, prea mult și prea puțin, masculin și feminin, suflet și corp.

Am pornit.

Inner peace is relative

Acel semnal de trezire în mijlocul nopții ce se numește Pace. Am privit în jur, ți-am cuprins somnul cu ochi leneși și am lăsat tăcerea să se multiplice până azi. Acea luptă cu tot ceea ce te împresura e anulată,   , nu pentrucă nu ești capabil ci pentru că nu mai  dorești. O alegere nici bună , nici rea , îți spui.

Privesc gutiera de pe noptieră, acel obiect ce mă obligă să-mi spun că liberbatatea îmi e limitată : pentru că fără de ea mi-aș sparge din nou dinții  în noaptea bezmetică,

Privesc printre cearcănele printre care îmi beau apa vie și îmi spun obsedant că nimeni nu știe ce înseamnă  diseară.  Pentru că viitorul se proiectează doar pentru cei care aleg să trăiască. Ca atunci când somnul te cuprinde și nu există împotrivire,  nu există decât mica moarte în care ne înfășurăm până la următoarea realitate.

A doua zi. Ca și când în ziua aceasta ne vom lua în brațe și totul va fi auzit, Mâine e întotdeauna liber până devine azi.

S-a sfârșit cu enormele povești interminabile în care trecutul nu pare decât a vocifera întocmai celor ascunși în timp, pierduți în galopul iluziilor.

Nu se mai aud acele voci triste ce afirmau fără încetare lucruri care încercau să-mi supună universul într-o tăcere înghețată. Cu siguranță că nu a fost nimeni aici care să-mi confirme  la modul absolut că astăzi se transformă în mâine și că mâine mă voi deconstrui mai bine fără de ochii închiși în care se naște acea tăcere . De parcă universul meu nu poate fi zguduit decât de unul cel puțin paralel cu al meu. Ca și când cineva lăsa constant în cercul  nostru aceeași cenușă picurată din ochi de cu seară. Ca și posibilitate imediată ne-am dorit amândoi să existe tăcerea și odată cu aceasta, cercul nostru fierbinte să ardă la modul nostru binar. Acea tăcere continuă în care nimeni să nu mai ajungă să mai atingă pe nimeni. De ce totul e atât de personal mă întrebai serile trecute. Nu m-am priceput a îți spune decât că atunci când trebuie să ne exprimăm cu aceleași cuvinte, nimic nu mai există din acel ”personal” ce subjugă. E ca și când știi că atunci când crezi că ți-ai hotărât transformarea din zeu în acel simplu muritor fără aripi , descoperi mai târziu că nu există o transformare perfectă. Există o sămânță din rolurile noastre, fie sociale fie cele pe care le interiorizăm din simpla nevoie de a respira și mâine.

Am aflat că mai e cale în acel ”mai departe” al meu, ca o linie a orizontului la fel de personală precum chilia norilor în care mă strângi în brațe.

Nu e nicidecum un început fără de priveghi, m-am trezit de sute de ori în fața acelorași oameni ce se ascund în spatele unor adevăruri care însă nu au reușit niciodată să transforme nu-ul meu în da-ul altora. Acest nu de care nu mă dezbar, nu are nimic de-a face cu forma sa negativă sau doar cu aceasta, ci cu refuzul absolut de a mă lăsa terorizată de normalitatea celorlalți.

Aceleași vise nocturne amuzant de infantile în care oamenii sunt presărați cu sare și apoi mâncați. Oricine s-ar putea grăbi în a trage concluzii că vise ca acestea ascund tendințe canibalice însă încorporarea la care visez eu are de-a face mai degrabă cu întoarcerea în lichidul amniotic primordial, the return to the womb. Idei delirante legate în mod natural cu acel Thanatos aiuritor de fascinant.

Să ne oprim. Cuvintele mele ajung aici doar la un sunet moderat, cu un acompaniament aproximativ artificial.

Lumea nu e făcută să o observi doar prin frământările celorlalți, să o digeri pe alocuri,  nu am fost niciodată suficient de lămurită de ce o anume categorie de oameni insistă a încorpora aproape schizofren  până și cuvintele acestea sterpe. Au fost ale mele. Acum să facă fiecare ce-a vrea cu ele, fecundă mi-e doar trăirea, actul de sublimare și zâmbetul înțelegător: timpul ca și adevărul sunt secundare existenței mele.

” After being-doing and being done to. But first, being” -  D.W. Winnicott ” Creativitatea și originea ei”.

În oglindă suntem aceiași Narcisi triști tânjind după universul fără de timp , oglinda de care se leagă o idee fixă : nu a existat nici un obiect înaintea mea.  Și ce dacă suntem și dumnezei peste universul nostru, Suntem atâtea roluri precum o ceapă tânără cu foițe fragede și usturătoare. Printre rândurile de cuvinte pierdute s-a aprins lumina însă. Da, sigur că multe lucruri sunt neclare în continuare însă neclar nu înseamnă nimic, neclar nu va fi niciodată egal cu negru, gol, vid. Mi-am umplut nimicul , îmi spun și mă surprind vanitoasă-n oglindă. Știu că oglinda nu o să fie niciodată un Cine așa cum acel Ce din fiecare este deloc întâmplător.

Se numește fericire atâta timp cât fiecare își perpetuează universul. A fi nu definește pe nimeni în totalitate. Și uneori mă întreb de ce mă întorc la vechile dileme între a fi și a avea, de ce poposesc în alegeri de obiect infantile și încotro mă îndrept. De ce mă neliniștesc de fiecare dată când nu mai înțeleg ce este fundamental, partea sau întregul. Idei fixe și obsedante din detaliul preludiului cu oglinda.

Poate cu , până la urmă, cu toții am pornit  din Marea Mamă fără de organizare împliniți de legile universurilor fiecăruia din noi.

Acea cale de mijloc după care tânjesc e unul dintre lucrurile pe care nu mi le permit deocamdată. Pentru că există ritmuri muzicale ce mă scot din determinismul ce mă zbate simpla existență. Mă trezesc la viață în modul meu bipolar cu căștile în urechi, la ceartă cu Supraeul. Vechiul dialog pe cale de a fi anihilat întocmai unui balon ce se dezumflă într-un timp destul de bine determinat.

Să nu mai judecăm până și cuvintele. Nu știm să ierarhizăm cuvintele, deși viața ne obligă să o facem.

Mai departe de departe.

Printre clopotele de aur se așează cele ce stau mai departe de monstruoasele tăceri ale oamenilor din zidul chinezesc. Apropos de ”mai departe” , nu mă doare mai departe de propria-mi moleculă, pentru că în afară de mine mai am încredere în cineva , mai departe de mine, în afara mea în același timp încât îmi e înăuntru. Inconștientul se strigă pe sine.

Mi-e dor să mă văd râzând sub aceiași pași albaștri unde se întorc aceleași păreri de rău, aceleași nepăsări, aceiași oameni ce aleg să dea cu lingura-n masă în timp ce universul se fragmentează pe alocuri înspre uitare.

Cine mă ascultă când Nimeni nu tace?

Nu există nici un sunet intermitent ai laurilor culeși la apus de soare. NU, laurii sunt mai departe smulși de pe frunți imaginare, imaginare precum toate acele tăceri zăvorâte în bocancul bolnav de coxartroză.

Un prieten mi-a spus că nu există lumină decât în instalația pomilor de Crăciun, ca și când doar în copilărie mai găsim acea lumină gratuită și liberă. E o instalație veselă ce mă privește și îmi spune că dincolo de transformarea mea din sirenă în om și din om în moleculă, virus, mai există o apărare: Aceea că a trăi mă lovește în încă. În acel încă ce mă face să sper că nu e nici un animal sălbatic în pădurea în care am ales să poposesc de dragul unor rândunici lovite în fracul lor elegant.

Dubios de tare îmi apare linia cea roșie care nu se oprește decât în momentul în care lumea se separă în Doi. Sunt doi deja ce înseamnă Unul.

Nu, nu , nu există un semn de egalitate. Egalitatea înfrânge suprem.

Ar trebui să mulțumesc cuiva că mă învață să ascult, asta mă face să vorbesc mai bine.

You belong to yourself

La înălțimea torței

În hăul timpului:

Învață să asculți

Cu gura. 

Paul Celan

Sau despre acel  moment de copleșire în care realizezi că majoritatea vieții o trăim cu ochii total închiși. Atâta caznă pentru starea de conștiență, ca și când atunci am putea vreodată să fim stăpâni pe toate alegerile și deciziile de viață. Suntem niște ființe atât de interesante, de asemenea  total inconștiente. Ciudat este cât de tare este criticat inconștientul de fiecare om în parte, acel loc unde se întâmplă toate, unde timpul e anulat și dihotomia se confundă. Acolo unde orice formă de deconstrucție este în același timp construcția în sine, inconștientul acela de care poți să spui că știe și nu știe în același timp tot.

Blamatul inconștient care în fapt ne conduce spre aceleași acțiuni colective ori personale.

Nu-l poți atinge niciodată cu adevărat, nu-l poți cunoaște, nici învăța, totul vine printr-o sublimare a verbelor a simți , a trăi, a accepta și a înțelege.

Paharul de vin pe care l-am băut împreunăși ochii tăi triști și bătuți de vântul tomnatic.., patima din ritmul sacadat al respirației, mirosul de pământ tânăr și a frunze plânse, între toate acestea te-am văzut așa cum te-a adus toamna noastră acasă:

Te-ai închis în cameră cu tine și de aici nu există decât scăparea unui infern dezlănțuit peste ceilalți, acei ceilalți care contează atât de puțin în măsura în care mult înseamnă niciodată tot.

Recrudescența unor memorii deloc întâmplătoare. Pulsații ale unui suflet prins în miezul întrebărilor halucinante.

Între bucățile din pădurea în care se afla Cristalul nu mai cădea nici măcar o boare de vânt. Un statism al ființei adus până la paroxism, o forțare haotică de unde nimeni nu iese decât înfrânt de propriile zbateri.  Pentru că sufletele urșilor albi se întorceau pentru ultima oară pe drumurile de unde sunetele se încununau fără de știre.

Cine vibrează mai sus decât lumina?  Sinele meu ce merge acum la pas domol și care știe de acum încolo că fără  răbdare ori  cu, finalitatea îmi va fi aceeași.

Nu se încheie păci acolo unde războaiele au fost imaginare și nici nu mă întorc din drum decât poate pentru a aduce trecutul în transferul continuu al prezentului . Poate că e necesară răbdarea, însă nu aceasta te va face vreodată să trăiești cu tine fără de zbatere.

Paradoxal, pentru a ajunge la destinație nu este necesar drumul călcat de sute de picioare înaintea ta. Destinația e unică, la fel de individuală precum pulsiunile întregii ființe ce se zbate. Mai departe de zbatere, anulând chiar și destinația, drumul este ceea ce te va face să exclami că trăiești.

Și ce dacă plouă, și ce dacă uneori mai doare, în definitiv, nici un sentiment nu este rău ori bun. Sentimentele doar sunt, acolo unde mai există trăire. Așa că strânge-te în brațe, cuprinde-te cu brațele și nu-ți da drumul, avid în infinita îmbrățișare de sine. Peste mâinile tale  vor aluneca mâinile mele mici și ude de ploaie.

Totul este al nostru, inclusiv durerea aceea de care ne plângem atât de des uitând că poate ea vine acolo unde se află zbaterea pulsatilă, fuga disperată și neobosită, ca atunci când vrei să încalți pantoful de sticlă al Cenușăresei însă piciorul ți-e prea grosolan. Pantoful acela de sticlă nu va încălța niciodată pe altcineva în afara Cenușăresei.

Tu ai pantofii tăi, perfect construiți pentru tine pe care o să-i găsești când nu mai există așteptare.

Același ” Încearcă să nu încerci ” pe care ți l-am șoptit și azi de dimineață în îmbrățișarea fugară a ploii.

Există un abandon de care nimeni nu ar trebui să se teamă.

Acel abandon de sine exact în interiorul tău.  Și atunci vei înțelege că, văzut de Narcis, timpul își schimbă natura.

Share this:

Oamenii? Hm, oamenii aleargă bezmetic după aparențe,uitând în fiecare zi că această cheltuială nenecesară de energie îi lasă fără de vlagă la sfârșitul zilei. Treaba asta cu falsificatul trăirilor, cu nevoia unora de a trăi doar din aparențe mă-nspăimântă. Unii din aceștia o fac bine încăpățânându-se zi de zi să trăiască în pielea unui personaj ce nu respiră. Și dacă nu reușești să respiri cu plămâni de împrumut asta e bine. Dacă nu reușești să respiri nici cu plămânii tăi atunci moarte se numește tot ce pretinzi că ai de arătat.

-          Tu unde ești ? – m-a întrebat într-o zi un prieten imaginar.

-          Undeva prin mine, i-am răspuns. Și destul de departe de ce cred eu uneori că reprezint. Poate e o poziție inversă față de poziția neutră în care am vrea, într-un mod ideal  să ne aflăm.

Apoi mi-a cerut o hartă. O hartă a mea?

-          Ai lăsat liniștea ta cuiva sau așa ai fost mereu ?

Pentru o clipă m-am făcut mică în mine, cu sufletul făcut bici am continuat să mă ermetizez:

-          Liniștea e ceva atât de abstract încât nu o pot cuprinde în mine de cele mai multe ori, am șoptit. Liniștea provoacă, nu crezi?

Aș fi vrut să spun că liniștea mi-am lăsat-o de ceva vreme în buzunarul stâng al lui Echt, dar mi-am oprit gândul.

Zâmbetul cui l-am lăsat m-am întrebat apoi în sine. Zâmbetul meu implacabil, mai departe de el se află ce nu se poate cunoaște, acel zâmbet pe care l-am lăsat să doarmă cu liniștea în buzunarul magic al lumii Te.

Din aste motive sunt numită nebună. Mie-mi vine a râde întocmai Rosalindei lui Shakespeare și să repet asemenea ei, lipsită de false pudori și alte asemenea aparențe:

” Dragostea este în întregime o nebunie și, îți spun, merită o cameră întunecată și un bici în aceeași măsură ca și oamenii nebuni: iar motivul pentru care ei nu sunt pedepsiți astfel și vindecați este că nebunia este atât de obișnuită, încât și călăii sunt îndrăgostiți”.

Sunt zbatere. Și așa îmi place să mă văd.  Provizoriu.

Am credinţa că există fiinţe superioare multora dintre noi, fie din acest plan, fie dintr-un altul. Fiinţe care ne privesc cu îngăduinţă atunci când noi ne găsim fericirea în oarecare lucruri, lucruri care lor nu le transmit nimic semnificativ. Din punctul lor de vedere, şi noi, aidoma copiilor de ieri, căutăm prin tomberoane. Si-o facem uneori chiar fericiţi. Dar se bucură, poate, în compasiunea lor, de bucuria noastră. Lăsând deoparte analogia cu acei copii, analogie care a fost doar un mic punct de plecare, merg mai departe cu gândul, vorbind în genere despre om, fără nicio comparaţie acum cu-acei copii, tocmai pentru a nu hiperboliza proporţiile. Probabil că acele fiinţe şi-ar dori să accedem către o cunoaştere superioară, să ne cunoaştem întreg potenţialul, să ştim mai mult, să fim mai mult. Dar nu pot interveni în alegerile noastre şi-n evoluţia noastră. Poate că alte entităţi se-ntreabă cum de pământenii ăstia încă mai digeră mediul exterior, încă folosesc maşini de pe vremea lui Pazvante Chioru', în loc să folosească alte energii subtile, încă folosesc calculatoare în loc să-şi foloseasca mentalul şi, cine ştie, ne privesc, aşa, c-un soi de milă. Trupurile noastre emană un miros, dar simţurile noastre olfactive sunt destul de limitate. Mă pot gândi că acest miros nu e doar în funcţie de ceea ce mâncăm, ci şi în funcţie de ceea ce gândim sau înfăptuim. S-or găsi-n tot universul ăsta fiinţe mult mai senzitive, care percep aceste mirosuri cu toate variaţiile lor. În viziunea asta, trebuie că mulţi oameni, cu orice Armani şi-ar da, miros mai ceva ca cei de care ne ferim noi prin mijloacele de transport în comun. Şi-atunci, mila celor care ne privesc din alte zone e şi mai mare: "Cât de strâmtoraţi trebuie să fie oamenii, încă folosesc cârjele! Se bucură de-o haină nouă sau de-o plăcintă!" Doar că noi nu prea simţim asta, nu prea căutăm în interior, ci doar în exterior, în timp ce adâncimile spiritului ne sunt străine. Unii dintre noi am citit c-ar fi posibile şi alte lumi, dar poate-n fapt e literatură S.F. sau de tarabă, după cum cred cei mulţi.

Totuşi, intuim, simţim uneori, tânjim alteori spre mai mult, însă suntem fericiţi în îngustimea noastră, căci ne-am adaptat, tinzând să credem eronat că obişnuinţa e prima natură, ba chiar suntem convinşi c-avem largi orizonturi şi că pământul nu e plat, precum era odată-n mintea multora. Nu contează că noi nici ţara nu ne-o cunoaştem bine, darămite planeta, ce să mai zic de alte corpuri cereşti, nu contează că ne-nvârtim ca titirezii prin cutiile de chibrituri aşezate unele peste altele, iar când ieşim din ele alergăm ca nişte marionete după cele inutile, în timp ce-n fapt, fugim tot mai mult de noi înşine. Nu contează că ne omorâm între noi, chipurile în numele lui, nu contează că anual ucidem 23 de milioane de delfini, nu contează că alţii n-au adăposturi sau de-ale gurii, nu contează minciunile şi corupţia, noi suntem civilizaţi şi evoluaţi. Căci trăim în blocuri, zgâriem norii cu ele, trăim în vile cu termopane, înţesate de cutiuţe vorbitoare, ba chiar avem şi avioane.

Noi ne atragem şi ne creăm punctul de referinţă şi, de s-ar putea, am vrea să-l impunem şi altora, de cele mai multe ori cu gânduri bune, dăruind, împărtăşind, iar alteori din ignoranţă; în cazurile şi mai triste, din dorinţa de manipulare.
Şi ne simţim fericiţi, în aplatizarea noastră, bântuind prin tomberoanele vieţii, tocmai pentru că nu am experimentat pe propria piele cum ar fi şi altfel. Pentru că ni s-a inoculat din belşug ideea că suntem doar un trup, cu care ne confundăm şi pe care-l absolutizăm, pentru că nu am avut niciodată curajul saltului din cerc, în necunoscut, curajul abandonului total, cu-acea credinţă puternică de "facă-se Voia Ta, Doamne", tocmai întru regăsirea deplină.

”E vremea să fiu vulgar reflexivă ” se întoarseră cuvintele înapoia mea precum indigestia sufletelor.

Nimeni nu întâlnește pe nimeni, nu înțeleg de unde atâta amăgire… ce este această magie neagră? Un soi de mucine împrăștiate pe pereții de acum goi ai camerei.

M-au împuns cu sulița-n fiere aievea, durerea nu fu aievea însă. Ochii umflați nu-i pot deschide din cercul visceral al propriei dezamăgiri.

”De fiecare dată o pasăre trebuie să plece” așa-mi spuneam în copilărie, acum mă felicit pentru singurul lucru de care am fost în stare-n viața mea : să fug. Să fug cât mai departe de mine, de toți și mai ales de cei ce se spoiesc cu false afecte destrăbălate. Suntem singuri. Întotdeauna la un mod absolut.

Antebrațul meu drept e macerat de furnici gigant, privesc cicatricile vechi, le ating cu temere pe cele noi încă supurând și mă-ntorc la Lumea-lui-Niciodată. Aici nu există ” A fost odată”, aici există o cohilie slută, scrijelită cu foștii dinți și același îndemn: ”sondează, sondează-n tine, ca-n martie, ca-n august, ca-n toate acele vremuri în care sufletul tău flana de izbeliște și oamenii surzi loveau cu table de aluminiu în urechea internă a Honei..”

Dacă există un lucru pe care îl putem învăța de aici este acela că ne flatăm singuri când ne închipuim că ne îndrăgostim în totalitate din proprie voință.

În aceeași ordine de idei, Herosia s-a sinucis. A căzut de la balcon după o eventuală despărțire, partenerul ei nu mai avea țigări așa că i-a spus : ”Iubito, nu mai avem țigări/ Trebuie să ne despărțim”.

Înainte să aleagă moartea mi-a spus:  ” durerea este esențială pentru dragoste, pentru acel junghi al îndrăgostirii, Poate cauza o imensă suferință, dar nu uita, suferința este  bazată în general pe propria construcție a realității, care poate avea foooarte puțin de-a face cu construcția celuilalt.

Keine Liebe ohne Furcht und Argwohn ,, mi-a șoptit apoi.

Am întrebat-o de ce vrea să plece, unde duce o simplă sinucidere.

M-a rugat să cer și mai multă dragoste și nebunie până când mă va găsi și pe mine balconul potrivit de unde să plonjez.

I-am răspuns în grabă, numai să o mai țin preț de cinci minute pe loc:

- Fuziunea aceasta spirituală de care îmi vorbești distruge personalitatea individuală, pentru a crea un nou sine, împărțit. La îndrăgostiți, un singur nume este de ajuns. Numele poate simboliza sinele compus? De unde atâta tristețe, erai cea mai veselă vulpe a închipuirilor noastre.

Herosia(sau Hona? – cine mai știe?) plângea sulf din ochii mici și debita o poveste veche, mai veche decât Tevene Mioghe și calul său Demir Șilghi:

- Ceva doare până la muțenie. Numa degetele bâjbâie ca niște viermi scoși  dintr-o  mașină de tocat carne de căprioară. Acum și-au dat duhul și ele.  Iubitul fumează secolul acesta aici. Iar a băut nebuna, copila Herosia, mi-e frică de fulgerele ei, zice domnul acesta fără scrupule. Dar Herosia  tace și-nghite-n sec în plin atac de panică.

Cineva își mănâncă cearcănele mov acum ca să poată să se inunde în voie. Cineva dintr-un pantheon neinventat, o zeiță s-ar spune adoră un muritor prea nu-știu-cum.

Asta până când zeița scoate fulgerele din tolbă, atunci, semimuritorul se chircește la pământ. de durere zice el, râzând spune Herosia . Herosia visează un om onorabil prin traducere, dar nu tocmai așa. Domnul acesta  caută o plăcere mai mult decât colaterală, caută ceafa numai a lui.

Herosia s-a aruncat. În urma ei, un hârtie mototolită pe care stau așezate cuvinte zadarnice:

” Iubitul meu, o umbră într-o colonie de furnici, o umbră într-o pictură de Van Gogh, cu aceiași ochi triști și geniali, iubitul meu cu lacrimi necurse pe nasturele verde, iubitul meu cu berze care merg prin pământ albastru și retezat de alicele unui elicopter ridat de trecerea unui timpo ireal. Timpo, iubitule, timpo..”

Herosia s-a sinucis. De atunci mă gândesc halucinant când voi găsi balconul potrivit pentru plonjarea celor 115 oase ale mele, ori erau zece mii ?

Acum că Herosia nu mai e , nu știu unde să mă duc. Să plec din propria-mi casă . Îmi iau cochilia-n spate și am să bat din ușă-n ușă. Poate cineva de aici, din această realitate, să primească un copil orfan ?

”Să facem teste alchimice cu sufletele celorlalți”  îmi pare că  strigă primitivismul din fiecare. ”Oameni ne numim cu toții”, auzeam universul cum cântă în jurul meu când eram copil. Ce e ciudat de plăcut este că și acum îl aud. Uneori, în singurătatea absolută, în acel moment în care te întâlnești cu tine și Alice te-ndeamnă la curaj, atunci auzi universul cum cântă fără să realizezi că universul întotdeauna cântă. 

Bineînțeles, uneori oamenii se mai înarmează  cu bombe atomice de curaj doar  din simpla și totodată patologica, măreața curiozitate. 
Nu mai am nimic să spun oamenilor in genere, am uneori sentimente pe care le simt vis-a-vis de mine și de cei ce-mi populează universul. Nu mă mai fascinează nimic din întreaga dorință a oamenilor de a mă vedea altfel de cum mă vad eu. Habar nu am cine poate determina care Eu e cel care sunt cu adevarat.Problema realității,ca ultim scut al raționalului. 
SupraEul impune de la sine putere să raționalizăm, să înghițim cu porții mici, întregul afect.
Cred în continuare cu tărie ca propoziția : ” Eu am un suflet” nu are valoare de adevăr. Eu sunt într-un fel și în celălalt un suflet. Eu am un corp, sigur gura mea poate pronunța această propoziție.
Mi se pune în fața ochilor minții problema primitivismului sau mai degrabă a parvenirii unei societăți suficient de frustrate de sărăcie încât  li se pare că trăiesc cu ochii larg deschiși. Nu știu de ce este necesar să mergem cu ochii deschiși prin lume, adevărații oameni care văd cu adevărat au fost orbi cu desăvârșire. Orbi de orice încercare, zbatere, perversitate.

Lumea simplilor e mai frumoasă, astfel îmi spun de multe ori în ultimul timp. 
Să ne închinăm primitivismului mistic și să mulțumim lui dumnezeu, ăsta al oamenilor, oricare ar fi sau mai ales ar nu fi el, că ne-a binecuvântat cu sfânta Ignoranță. În fapt, ignoranța aduce o fericire pantagruelică de nestăvilit.
Așa că oamenii stau și se hlizesc la Lună. Cu ochii deschiși neapărat. 
O apologie a trezirii, o spoială falsă de caractere. În fapt,  dormim cu toții, fiecare în universul său, în placenta lui, în lichidul lui amniotic. 
Vreau doar să trăiesc în continuare cu ochii închiși, doar că pleoapele mele sunt ciupite seară de seară de insecte parvenite. Adică parvin de afară direct în camera mea.

…. a dangerous thing

 Așa sunt mulți oameni, enorm de interesați de a trăi viața altuia. De ce ?  Nu mă mai întreb, într-un fel sau altul de ceva vreme. Poate că un simț continuu al propriilor sentimente ar trebui să fie ca un factor care poate împiedica o persoană să se piardă pe sine în imaginarea empatică a sentimentelor celuilalt. Lucid și infantil îmi spun că acest joc e inutil, gratuit și duce în disoluție. Nu înțeleg însă ce plăcere este să privești o imagine, o altă persoană cu o atitudine de obiectivitate rece, fără a te recunoaște pe tine în ceea ce privești. În Celălalt.
Suntem cu toți oglinzi, unul pe celălalt pentru Sine, suntem o parte dintr-un univers întocmai unei oglinzi. Suntem o oglindă cu  conștiință, dacă aș putea să mă exprim astfel.

Mi-a trebuit mult timp și ore petrecute într-un travaliu de Sisif să realizez că sunt suficient de isterică să-i observ pe cei de aceeași teapă cu mine.  De ce, de ce , de  te întrebi : Spun lucruri pe care nu vreau să le spun.

Nu știu care le sunt răspunsurile altor oameni isterici însă aș încerca un răspuns la întrebarea De ce? . ”!..poate este vorba despre mama mea, sau sora , după caz, – mereu m-am simțit respinsă de ele. Dar nu îmi amintesc să fi simțit furie. Rănită, poate, dar…”

Poate ne împrietenim și cu furia, nu? E enorm de eliberator. Un mod de a îți răspunde ție, într-un fel sau altul.

” Vinovat, dar fără premeditare”, o aud tot mai des de la mine și de la ceilalți. Poate chiar așa suntem.

Mă gândeam la ce spunea Wilde legat de sinceritate și îmi răspund că da, sinceritatea în cantitate mare poate fi absolut fatală. Mă gândeam doar să mai scriu și eu așa , la panaramă pe blog, și m-a posedat sinceritatea. Din păcate, sinceritatea în doze severe nu duce numai la aflarea unor adevăruri cât și la decepție.Iar eu nu am intenționat asta. Sunt vinovată, dar fără premeditare. 

Ne încălzim la umbrele unor vechi misterii…între pacea eternă a nepăsării și gustul sărat al victoriilor neterminate. Un gust ce vine mult prea târziu pentru cei ce se află mai departe de consistența unei memorii a sinelui. Mă ridic în picioare și mă îndrept către ușa pictată în culori. Pictată în culori în mintea mea, căci nu știu cât voi mai sta aici.

Mă apăs tot mai tare pe mine întocmai unul buton de comandă de pe un panou de electricitate. Nicăieri în jurul meu nu bate un puls mai puternic ca aici; aici, în mijlocul vârtejului de ape totul este posibil. Pe pereți se află înțepate de mii de ace vechile desene, așteptând să fie schimbate din tură de altele noi.

În fapt, pentru mine totul e nou ca și când în fiecare zi trăiesc într-un alt univers, aproape-nou dar la fel de intolerant față de individualitatea fiecăruia, a fiecărui univers în parte. În fapt, fiecare om pe care am ajuns să-l cunosc suficient de bine mi-a provocat la un moment dat un moment în care să exclam: ” Și acesta poate fi numit nebun. ” De fapt, suntem toți nebuni în măsura în care reprezentăm un alt univers, entități diferite ale aceleiași specii.

        

Primul miros al dimineților din prezent este mirosul după care am jinduit multă vreme, vocile din jurul universului meu mă fascinează într-un mod delicios de bizar iar Filosoful fără sistem îmi dedică o poesie în diminețile umede în care mă trezesc să așez Luna cu partea văzută spre Pământ.

Mă simt binecuvântată în ultimul timp, vremea se schimbă oriunde aș merge, oamenii zâmbesc larg și dezarmant iar timpul trece după vrerea mea. Mă simt salvată din propria persoană în aceeași măsură în care sunt adânc împlântată în mine. Simt cum urmează alte și alte noi tratate de pace între instanțele mele morale și dorințele cele mai arzătoare. Simt cum mă sublim și tot ce pot să fac este să trăiesc.

Să te întorci către tine , iată o plăcere narcisică superioară, o dorință ce poate fi satisfăcută prin simplul act de a trăi. Aici, în prezent, puternic ancorată în prezentul meu continuu, sau vorba lui Magritte: ”Passé, avenir, je les ignore, Je travaille uniquement pour le présent.”

Nu stiu sa rostesc cuvinte raspicate, dure, tari. Sau poate le rostesc, dar cand vreau sa-i smulg pe altii din ceva. Sau pe mine. Poate ca cele mai dure cuvinte mi le spun tot mie. Una dintre fricile care mi-au ramas de depasit e frica de a nu-i supara pe ceilalti. E un nod in gat pe care-l simt numai la gandul ca cineva s-ar fi putut supara. Sau ca cineva o sa se supere.

Nu stiu cum sa fac ca-n jurul meu sa nu existe niciodata conflicte. Uneori vin din afara, alteori vin de la mine. Ma regasesc neputincioasa in fata celor mai multe. Sa nu se tipe, sa nu se spuna cuvinte grele care nu vor putea fi niciodata retrase. Pietrele se aduna, cuvintele nu se uita.

Dar mai stiu si ca e imposibil. Ca poti sa te detasezi de un conflict, ca poti sa lasi oameni in urma, dar ca nu poti trai intr-o lume in care sa te feresti de conflicte. Ar insemna sa nu mai vrei sa cunosti oameni noi, sa nu mai incerci nimic, sa te feresti de riscuri. Iar a te teme sa nu faci vreo greseala este o greseala in sine. Am invatat sa imi asum riscuri si decizii. Poate nu suficient de mult unele stari care-mi raman atunci cand stiu ca n-am fost suficient de corecta.

Invat insa cum sa prind mai mult curaj in conversatii. Sa am curajul sa spun ce simt. Fiindca atunci cand nu-mi ascult instinctul, pe care-l simt adesea ca pe o intepatura, e doar un compromis pe care-l fac fata de mine. Inima cunoaste prea putin. Ratiunea e cel mai bun sfetnic, alaturi de instinct.

Fiecare zi e o lectie. Azi vreau sa uit un pic de teama asta. Sa scap de nodul ala din gat. Sa respir adanc.

Did this ever happen to you?

"Nimic nu-mi repugna mai mult ca etalarea sentimentelor", a scris Ana Blandiana in Calitatea de martor. "Dramele majore, adevarate, trec neobservate", a adaugat.

Inclin astazi sa o cred. Sa cred ca trec zi de zi pe langa oameni care isi ascund suferintele reale, cu adevarat tragice. Oameni pentru care nu a fost nevoie de un termen de comparatie si care au inteles traind ce inseamna sa te lupti cu adevarat cu ceva si nu cu tine insuti.

Personal, am nevoie de termenul asta de comparatie, la fel cum am nevoie de apa sau de aer. Mi se pare esential sa pun bariere acolo unde pentru altii nu mai exista. Am trecut si eu printr-o lunga perioada in care totul mi se parea nu doar impotriva mea, ci si fara vreo cale de iesire. Dar de-atunci pun mereu problemele reale langa ale mele si-mi dau seama ca ale mele sunt mici si ca au rezolvare.

Ca pana si lucrurile pe care nu le pot rezolva se vor desfasura de la sine, dupa cum le e voia, si e firesc uneori ca noi sa nu putem interveni. Si mai cred, din ce in ce mai mult, in energia care trebuie conservata prin neimpartasirea unor ganduri sau a unor viitoare actiuni. Totul este intr-o miscare pe care fiecare gand o influenteaza. Si cred ca a ne concentra din ce in ce mai mult, a ne educa in aceasta directie nu poate sa ne ajute sa indeplinim ceea ce ne dorim. 

Vad semne pe care inainte nu le vedeam si de care poate nici nu aveam parte fiindca viata nu te ajuta atunci cand nu vrei sa fii ajutat. Dar exista si se inmultesc atunci cand devii responsabil pentru actiunile tale, atunci cand stii ca esti ai puterea de a schimba aproape orice tine de viata ta si ca tot ce trebuie sa faci este sa iei o decizie, apoi inca una, apoi inca una.

A lua decizii dupa decizii e un exercitiu. Unul salvator, as adauga. A fost, pentru mine

Uite ca..

http://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=ePxBjNQ0EMI#!
... luciditatea vine cand te astepti mai putin. si atunci cand ai nevoie de ea. fix inainte sa crezi ca o sa sari prin tavan de fericire, te potolesti.

ia stai putin, intai sa sarim parleazul si pe urma poti sa sari cat vrei. si poate nici atunci. fiindca emotiile alea care se aduna ghemotoc si-apoi o iau la vale si aduna tot in cale n-au fost bune mai niciodata. bune, sigur, cat sa te faca sa zambesti pe moment si sa simti ca, per total, ai trait o saptamana buna, o luna buna, un an bun. numai ca dupa orice emotie puternica de fericire, echilibrul si-a urmat cursul si-ai primit imediat o palma.

poftim! numai ca o sa te mai bucuri la fel de mult de nenumarate ori inainte sa prinzi luciditatea de-un picior si s-o tii langa tine. fiindca doar atunci inveti sa faci mai putine greseli, sa vezi mai bine, sa simti mai obiectiv (da, se poate), sa pui totul la rece si sa iti potolesti bataile inimii cu un pahar zdravan de apa. 

nu numai fericirile nauce te aduc aici. de fapt, nu ele, ci dezamagirile crunte care vin dupa. cat de cu capul in nori sa fii sa nu te-nveti minte in cele din urma? cand stii ca asa functioneaza lucrurile, incepi sa alegi echilibrul ala. 

evident, o sa simti la inceput ca-ti jertfesti fericirea, ca e dreptul tau sa zburzi cat vrei si sa uiti de toate. numai ca dreptul tau sau, de fapt, responsabilitatea ta e sa faci lucrurile cu mintea clara si cu entuziasmul in doze mici, cat sa fii acolo cu inima fara sa nu mai auzi ce-ti striga ratiunea. 

nu zic ca am atins inca acel echilibru. unde mai pui ca-s superstitioasa din cale-afara cand vine vorba de un SINGUR lucru: ori de cate ori m-am bucurat ENORM de ceva ce urma sa se intample si-am povestit si pe urma nu s-a mai intamplat. 

si cand se intampla si presimti ca acum ca ai povestit se duce totul de rapa, stii ca, de fapt, universul a rearanjat totul ca sa-ti traiesti tu realitatea imaginata si temuta. e tot un fel de creanga pe care ti-o tai singur de sub picioare. numai ca important e sa stii ca tu esti responsabil pentru toate acestea. 

deci paharul cu apa rece functioneaza in multe privinte. te bucuri mai... onest. mai inteligent. mai cand e cazul. mai ca un om matur. mai... nu stiu. mai cat sa faci sa-ti fie bine. 

 Totul se schimbă, totul se mişcă, evoluează, involuează, totul se pierde, din noi rămân doar amintiri şi poveşti, rămân doar fragmente de adevăr subiective şi multe întrebări, iar uneori chiar ai nevoie ca un singur lucru să rămână la fel.Stresul că analizezi prea mult sau că nu o faci deloc. Stresul că nu mai ai şaptisprezece ani, nici măcar nouăsprezece, că nu ai fost niciodată doar adolescent, pentru că gândeai şi simţeai prea profund.  Disperarea că nu există beatitudine decât în emoţiile pe care nu mai ai cum să le prefaci din nimicuri. Calmul cu care iei decizii importante, semnul maturizării. Dezamăgirea că prietenia se menţine de la un punct doar din comoditate şi un trecut comun, precum relaţiile lungi şi ok. Faptul că deteşti acest ok şi totuşi e singurul cuvânt cu care poţi răspunde miilor de întrebări stresante şi indiscrete. Ţipetele care răsună din tine când nu te mai cunoşti, când nu te poţi găsi, când nu îţi poţi imagina viitorul, prezentul insistă să devină trecut şi înţelegi că a trăi în trecut e de fapt mai firesc decât a trăi clipa. Trecutul măcar are un fir, are o noimă, pe când prezentul nu poate sta locului. O amintire are încorporată în ea zeci, sute, mii de „acum”. Spui atât de uşor atunci, dar pentru un atunci strângi mult prea greu, mult prea mult. E epuizant. E stresant. Vrei o pauză, vrei să te pierzi în ceva, aşa că te înscrii într-o cursă către orgasm. Al ochilor când plângi până când nu mai ai lacrimi şi te relaxezi subit, al corpului până când transpiri şi te lipeşti de cearceaf şi de o altă nuanţă de piele, al minţii în tripurile ei neînţelese, al sufletului în tremurul lui nesăbuit. Stresul dintre orgasme. Stresul de a exista, de a simţi, de a gândi, de a fi mai bun. Pentru că toţi pot fi răi, dar nimeni nu mai reuşeşte să fie bun. O pauză le va rezolva pe toate, măcar pentru o clipă. O pauză de ţigară, până când i se scoală iar, până când începe o altă melodie tristă, până-ţi vine o idee sau începi să înţelegi ceva. O pauză.